scrie o compunere de minimum 150 de cuvinte cu titlul "un loc cu totul deosebit "folosind naratiunea
Răspunsuri la întrebare
Un loc uitat
La Cotul Potcoavei, Ialomița devenea foarte lină. Părea o încremenire
de ape fine, așternute unele peste altele, cu precizie de ceasornicar.
Iar timpul se mișca somnoros, pierzându-se printre frunzele celor
trei arini falnici, scorburoși pe alocuri. Din acele scorburi se auzeau,
foarte clar, vaiete lungi, care, odată cu lăsarea întunericului,
deveneau înfiorătoare. De aceea oamenii ocoleau Cotul Potcoavei,
privind de departe misterioasa încremenire a apei ușor tulburi,
deasupra căreia aerul se despica în firișoare alburii, încolăcite
amenințător de răsuflarea unui vânt uscat, venit de niciunde.
Rică Mărgău, nepotul lui Aristide Dogaru, venit din munții Făgăraș
cu ceva treburi de studiu și de cercetare, fu repede cuprins de curiozitate când auzi povestea locului de la cei trei arini.
Cum Rică era mare iubitor de natură, fiind și un neobosit pictor
de peisaje florale, se hotărî, mai către lăsatul amurgului, să picteze
cei trei arini. Își putea închipui cu ușurință cum la umbra lor s-ar
pregăti de culcare mulțimi de flori micuțe, unele colorate, altele
aproape transparente. O pală molcomă de vânt îl mâna de la spate, prelungindu-i pletele lungi până spre vârfurile împietrite ale arinilor,
care păreau că-l privesc atât de intens... încât vaietele din scorburi
se subțiară mult, tot mai mult, ascunse sub pânzele apei, pierind în
străfunduri. Iar Rică se apropia, cu totul absent, de Cotul Potcoavei,
cărând în spate atelierul lui de pictură, iar la centură, o veche baionetă ostășească, într-o teacă moale, din piele de bivol.
Și cum ajunse aproape să atingă arinii, din toate scorburile se iviră
niște pitici verzui, care fluierau ceva neînțeles, arătându-i, cu mânuțele
lor argintate, cupola nesfârșită a cerului plumburiu...
Rică privi cerul, îi privi și pe piticii drăgălași, apoi se apucă să picteze,
nu florile, ce-ar sta s - adoarmă , ci ... desăvârșita muțenie a cerului,
răsturnată-n oglinda nepătată a apei, parcă și mai încremenită.
Pe pânza străvezie, tabloul închidea-n culori stătute pâlnia norilor, iar curând, pe alocuri pierdute, apăreau ochii piticilor, topiți în dangătul scurt
al uimirii…