Scrie o pagină de jurnal a unei zi a unui soldat pe front! O vreau lungă! Vă rog! Dau coroană
Răspunsuri la întrebare
Undeva la marginea Bucureștiului, cel mai gălăgios și, totodată, cel mai plin de viață oraș din țară, la fereastra de la etajul unei case proaspăt renovate, stă o femeie în vârstă peste al cărui chip se vede trecerea neiertătoare a timpului. Aceasta privește cu o sclipire de teamă în ochii neschimbați fulgerul ce brăzdează cerul. Cu toate că știa că va urma zgomotul îngrozitor al tunetului, totuși tresărea din cauza amintirilor vechi ce îi reveneau printr-o clipire în minte. Ecaterina se îndreaptă către dulăpiorul de culoare albă din colțul camerei sale.
Avea câteva sertare, dar ea știa exact unde se afla vechiul său caiet cu coperți din piele maronie care era legat cu un șnur din același material. Aceasta trage cu mâinile tremurânde de capătul fundei atent făcute, lăsând să iasă la iveală paginile îngălbenite de vreme.
Prima pagină arăta scrisul elegant, de mână, al unei domnișoare ce abia împlinise douăzeci de ani ce se strecurase în biroul tatălui său, pentru a-i folosi stiloul.
25 iulie 1941
Mă pregătesc să plec în ajutorul țării. După însistențe mari, tata m-a lăsat să plec.
27 iulie 1941
Mă aflu într-o mașină de culoare verde, ce-i drept cam murdară, îmbrăcată într-o cămașă largă, cu câteva mărimi mai mare decât mine, o fustă ce pică mai jos de gleznele mele, împrumutată de la mama pentru a nu-mi strica hainele bune. La fiecare pas trebuia să am grijă ca nu cumva să mă împiedic. Femeia care se ocupa cu repartizările m-a trimis pe frontul Odessei, dându-ne câte un șorț cu un buzunar adânc și o bonetă ce nu e pe gustul meu. În jurul meu mai sunt alte treisprezece fete la fel ca mine.
3 august 1941
Generalul Nicolae Ciupercă a trecut Nistrul cu corpul patru și cu Divizia 15 de infanterie, brigada de cavalerie și divizia blindată. Eram din ce în ce mai emoționată, știind că trebuie să fiu puternică și să fac față rănilor și chiar morților!
6 august 1941
Continuăm să înaintăm, generalul privind cu ochi buni faptul că rușii nu contraatacă, însă simt că nu se va termina cu bine. Am întâlnit o fată la fel ca mine, ce s-a oferit voluntară. Numele ei e Alexandra, are ochii mici, verzi, cu tenul ușor bronzat și cu o lumină de speranță ce este prezentă în fiecare secundă a vieții sale. Îmi doresc să fiu ca ea, îmi doresc să fiu la fel de optimistă!
8 august 1941
Temerea mea s-a adeverit, rușii contraatacă, soldații răniți venind într-un număr mare. Am ajutat-o pe doamna Maria cu sterilizarea ustensilelor. Am dat tot ce-i mai bun din mine pentru a salva cât mai multe vieți, dar nu a fost de-ajuns. Am fost martoră, pentru prima oară, la moartea unui om. Acesta m-a strâns de mână și mi-a șoptit: ”Vreau să îmi anunți…”! Nu am aflat niciodată ce trebuia să anunț. În acel moment am realizat că viața se poate termina brusc, în mijlocul vieții, în mijlocul unei acțiuni, în mijlocul unei fraze…!
11 august 1941
Azi am fost foarte ocupată, luptând cot la cot cu doamna Maria, pentru a salva cât mai multe vieți. Am îngrijit un tânăr soldat, nu cu mult mai mare decât mine. A fost împușcat în brațul stâng. Cât timp îi îngrijeam rana mi-a povestit cum casa lui fusese cuprinsă de flăcări, bănuind pe cineva care pusese rău intenționat focul. Din păcate, fusese singurul care reușise să scape, așa că a decis să se alăture armatei, lăsându-și viața în mâinile sorții.
18 august 1941
Teodor este furios pe alegerea generalului de a băga corpul I al armatei. Cu toate că spunea că este indignat de dorința generalului de a omorî oamenii, îmi dădeam seama că el, de fapt, se temea ca nu cumva să ajungă și el să aibă aceeași situație. Teodor credea că „Ăștia sunt la fel ca rușii, nu-i interesează decât sufletul pământului, nu al omului, ne văd pe toți carne de tun. Cu cât mai mulți cad, cu atât mai puțin de împărțit!”. Am încercat să îl liniștesc cu vorbe dulci, însă nu am reușit, era mult pre furios!
Răspuns:Mai mult ca oricand, ma gandesc acum la familia mea care ma asteapta acasa teafar si nevatamat. le duc dorul si nu mai pot sta fara ei.
gandul ca poate nu imi voi mai vedea fetita razand si auzind-o spunandumi ''tata,te iubesc!'',este cel mai infiorator si mai frecvent gand pe care il am. Ca sotia mea ma asteapta cu macarea pe masa,venind de pe front, dar eu nu voi veni,si acesta este un gand la fel de infiorator.
Azi,am avut o zi lunga si grea,iar gandul ma duce doar la famile, dar mai am si eu niste prieteni care imi tin de urat si care imi duc cateodata dorul de la familie,dar nu definitiv.
Poate ca fata mea ma vede ca pe un erou iar eu vreau sa o fac mandra si sa ii arat cat de mult o iubesc.
Acum ma gandesc doar sa lupt pentru ca familia mea sa fie teafara. Zilele de aici trec greu, iar cand vad cati soldati isi dau viata pentru familia lor,ma gandesc ''Daca ei pot si eu pot, daca e sa mor o sa mor,dar macar stiu ca familia mea e teafara.''
Mult antrenament,mereu se aud focuri de arme,doar sange pe front,dar nu sangele meu,ci cel al dusmanilor care trebuie infarnti cu cea mai mare cruzime,deoarece ei au pornit tot raul care poate exista.
Comandantul meu ma instrueste cat se poate de bine,multi si-au pierdut familia dar eu nu vreau sa risc,asa ca o sa lupt pana la capat.
Zile si zile dar,ca ziua razboiului nici una, trebuie sa fac tot posibilul ca sa ii inving pe cei care ma ameninta cu moartea. Se zice ca daca omori, e pacat,dar daca omori dusmani,niciodata.
Vreau sa fiu eroul tuturor,dar cel mai important,vreau sa fiu eroul ficei mele dragi.
Acum,ca sunt sau nu ultimele mele cuvinte,trebuie sa plec si sa fac dreptate si ordine in tara mea. Cu toata mandria, imi voi apara tara.
Explicație: