scrieti despre prietenia dintre Mihai Eminescu și Ion Creangă
Va rog frumos, cat mai repede!
Dau coroană!
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
S-au întâlnit pe meleaguri moldoveneşti “În toamna anului 1874 apăru pe uliţele Iaşului un tânăr straniu, ca de vreo 24 de ani, voinic, spătos, cu o mare frunte albă şi cu o coamă de păr negru dat peste urechi pe ceafă, ca la preoţii asiatici. […] Creangă, căruia îi plăcea să bată uliţele, văzu fără îndoială pe tânărul pletos, care şedea într-o vreme chiar la Samson Bodnărescu. ”
Aşa arată contextul în care s-au cunoscut cei doi: un poet cu o alură de gânditor şi un geniu al poporului român, aşa cum îl considera Mihai Eminescu. S-au împrietenit în scurt timp, Eminescu fiind impresionat de hazul lui Creangă, de felul în care rostea vorbele, proverbele şi zicătorile din popor, de mintea ageră pe care o avea.
Ion Creangă, cu dinamismul lui nemaiîntâlnit, i-a arătat priveliştea Iaşului, l-a prezentat prietenilor lui, l-a pus la masă şi au pierdut multă vreme prin crâşmă. Şi de atunci încolo nimeni “nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu”.
La acea vreme, Creangă nu s-a dedicat scrisului, dar se presupune că Eminescu l-a îndemnat să ia condeiul în mână. Astfel a ajuns să prezinte prima povestire Junimii, fiind declarat “admirabil scriitor poporal”.
La fiecare poveste scrisă, cum a fost și Harap-Alb, îi cerea părerea lui Eminescu. Acesta refuza să îl îndrepte, zicând: “Lasă Creangă, ai să citești în Junimea, tu nu ai nevoie să fii corectat de nimeni.” Dar totuși Eminescu îl încredința că de acum este un scriitor în toată puterea cuvântului și îi prezenta obiceiurile scriitorilor iluştri.
După ce Eminescu a fost destituit din funcția de revizor școlar s-a mutat pentru o perioadă la bunul său prieten, Creangă pentru a-și găsi alinarea, care știa ce înseamnă să fii dat jos din funcții. Deoarece lui Mihai nu i-a plăcut să zăbovească pe capul omului, s-a decis să plece la București. Creangă a rămas fără prieten și totodată fără un om plin de învățătură. Rămas singur îl îmbia mereu pe Eminescu să se întoarcă la Iași.
Au păstrat mereu legătura, dar Creangă a fost devastat la auzirea veştii că marele poet a înnebunit. Durerea trăită a fost nemăsurată, un cutremur în adâncul sufletului.
După ce starea lui de sănătate s-a mai îmbunătățit, întâlnirile lor tot nu mai erau ca odinioară, fiind conturate de o linişte covârsitoare. De la acea vreme și Creangă începu să se simtă din ce în ce mai rău.
În 1889, la auzirea veștii că Eminescu s-a stins din viață, Ion Creangă a pierdut un prieten pe care nimeni nu-l poate înlocui ” Această veste trebui să zguduie sufletul bolnavului. Fu văzut plângând ca un copil și adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu.
Explicație:
Sper ca te-am ajutat! :)
Eterna prietenie dintre Mihai Eminescu şi Ion Creangă
O prietenie rămasă în istoria literaturii. De ce? Pentru că doi oameni culţi sunt mereu pe aceeași lungime de undă, au un drum comun şi, deşi diferiţi, se completează perfect într-un întreg.
S-au întâlnit pe meleaguri moldoveneşti “În toamna anului 1874 apăru pe uliţele Iaşului un tânăr straniu, ca de vreo 24 de ani, voinic, spătos, cu o mare frunte albă şi cu o coamă de păr negru dat peste urechi pe ceafă, ca la preoţii asiatici. […] Creangă, căruia îi plăcea să bată uliţele, văzu fără îndoială pe tânărul pletos, care şedea într-o vreme chiar la Samson Bodnărescu. ”
Aşa arată contextul în care s-au cunoscut cei doi: un poet cu o alură de gânditor şi un geniu al poporului român, aşa cum îl considera Mihai Eminescu. S-au împrietenit în scurt timp, Eminescu fiind impresionat de hazul lui Creangă, de felul în care rostea vorbele, proverbele şi zicătorile din popor, de mintea ageră pe care o avea.
Ion Creangă, cu dinamismul lui nemaiîntâlnit, i-a arătat priveliştea Iaşului, l-a prezentat prietenilor lui, l-a pus la masă şi au pierdut multă vreme prin crâşmă. Şi de atunci încolo nimeni “nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu”.
La acea vreme, Creangă nu s-a dedicat scrisului, dar se presupune că Eminescu l-a îndemnat să ia condeiul în mână. Astfel a ajuns să prezinte prima povestire Junimii, fiind declarat “admirabil scriitor poporal”.
La fiecare poveste scrisă, cum a fost și Harap-Alb, îi cerea părerea lui Eminescu. Acesta refuza să îl îndrepte, zicând: “Lasă Creangă, ai să citești în Junimea, tu nu ai nevoie să fii corectat de nimeni.” Dar totuși Eminescu îl încredința că de acum este un scriitor în toată puterea cuvântului și îi prezenta obiceiurile scriitorilor iluştri.
După ce Eminescu a fost destituit din funcția de revizor școlar s-a mutat pentru o perioadă la bunul său prieten, Creangă pentru a-și găsi alinarea, care știa ce înseamnă să fii dat jos din funcții. Deoarece lui Mihai nu i-a plăcut să zăbovească pe capul omului, s-a decis să plece la București. Creangă a rămas fără prieten și totodată fără un om plin de învățătură. Rămas singur îl îmbia mereu pe Eminescu să se întoarcă la Iași.
Au păstrat mereu legătura, dar Creangă a fost devastat la auzirea veştii că marele poet a înnebunit. Durerea trăită a fost nemăsurată, un cutremur în adâncul sufletului.
După ce starea lui de sănătate s-a mai îmbunătățit, întâlnirile lor tot nu mai erau ca odinioară, fiind conturate de o linişte covârsitoare. De la acea vreme și Creangă începu să se simtă din ce în ce mai rău.
În 1889, la auzirea veștii că Eminescu s-a stins din viață, Ion Creangă a pierdut un prieten pe care nimeni nu-l poate înlocui ” Această veste trebui să zguduie sufletul bolnavului. Fu văzut plângând ca un copil și adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu.”