Limba română, întrebare adresată de Iry2, 9 ani în urmă

scrietimi o caracteriazare a MESTERULUI MANOLE

Răspunsuri la întrebare

Răspuns de danadaniela
2
Lucian Blaga se personalizează in contextul literaturii române ca un scriitor de excepţie deoarece prin el, literatura noastră regăseşte amploarea extraordinară a viziunii asupra naturii, spre Totul cosmic şi spre sensul lui metafizic pe care le cucerise prin Eminescu.„Meşterul Manole” este o dramă de idei, având la bază mitul estetic al creaţiei, realizată prin jertfă şi suferinţă. A apărut la Sibiu in 1927, iar la 6 aprilie 1929 a avut loc premiera spectacolului. Tema dramei este destinul creatorului măcinat de patima creaţiei.Meşterul Manole este protagonistul dramei care evoluţionează in operă fiind prezentat ca o  individualitate. Celelalte personaje se raportează la personlitatea sa, ca purtătoare ale unor idei şi concepţii, mai puţin sunt caractere distincte.Manole, prin destinul său creator este un erou de tragedie antică şi, in acelaşi timp, este un Prometeu, un erou civilizator fiindcă este nevoit să aleagă intre pasiunea devastatoare pentru creaţie şi iubire, dragoste de viaţă.Portretul fizic al lui Manole lipseşte aproape cu desăvârşire, fiind menţionată doar o singură trăsătură fizică de către Mira: „păr negru”. In schimb, el este caracterizat direct de alte personaje, reliefându-se astfel, alte trăsături ale lui. Mira il vede ca pe o „inimă fără odihnă, gând treaz, visare fără popas”. Insă atunci când află că vrea să jertfească pe cineva pentru  a zidi biserica, ea il numeşte ucigaş: „nouă ucigaşi, cu Manole zece”. Pentru cei nouă zidari el este „Meşterul Nenoroc”, cel de-al şaselea indrăznind chiar să-i mărturisească că „Eu te-am urât şi te-am iubit cel mai tare”. In schimb, este considerat de către sol un mesager al adevărului.Manole se autocaracterizează, recunoscând că este stăpânit de patima creaţiei, care il mistuie pe zi ce trece: „pentru biserică zilnic mor”, „e foc ce mistuie (…) şi e pedeapsă şi e blestem”. De asemenea, el se autocaracterizează ca o persoană blândă, insă cu un suflet amar împăcat: „braţul meu e blând. Uite ochii mei astăzi sunt blânzi. Şi blând e şi mersul meu, şi statul in picioare (…). sufletul e aşa de sfârşit, că nu poate să fie decât amar impăcat. Tot ce mi-a rămas e sălbăticia cuvântului.
Alte întrebări interesante