testamentul francez rezumat
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Sunt nişte ani de când am citit despre această carte şi, totuşi, am ocolit-o…ştiam că este cea care l-a impus pe Makine ca scriitor francez, cea care a atras atenţia criticilor şi a forurilor care decernează premii asupra lui…cu toate acestea, până aproape de finalul cărţii, impresia că mi-a plăcut mai mult Iubirea omenească a fost foarte pregnantă. Îmi plăcea ce citesc, m-a prins cartea, dar aveam sentimentul că ceva lipseşte.
Nu avea cum să nu-mi placă un roman care evocă cu nostalgie un trecut îndepărtat, o copilărie prinsă între prezent şi trecut, între imperativul integrării în comunitate şi atracţia de nestăvilit faţă de evocarea apartenenţei la o altă lume, fascinantă pentru mintea şi sufletul copilului, o bunică de sorginte franceză al cărei portret îl am încă în faţa ochilor.
Cu puţin efort, îmi amintesc şi personajele din Iubirea omenească şi mă gândesc acum la talentul lui Makine de a crea şi de a-şi impune personajele, la cum aceste portrete devin fotografii literare.
Naraţiunea din Testamentul francez porneşte şi chiar este susţinută pe parcurs de mai multe fotografii, aflăm spre final, esenţiale pentru autor, adevărate testamente…un puzzle în care se ordonează nu doar amintirea unor momente, ci amintirea trăirilor declanşate în sufletul său de copil în drum spre adolescenţă şi apoi spre tinereţe, de poveştile bunicii, de cufărul cu articole de ziar decupate, păstrate, salvate de mâna destinului în momentul unui atac cu bombe, de versuri răvăşitoare din poezia franceză, de muzică, de evenimente istorice palpabile, cu personaje care coboară de pe piedestalul pe care istoria le-a aşezat şi iau forma umanului, a sentimentelor pe care le-au trăit.
Parisul, Franţa, Occidentul adăpostesc şi reprezintă poezia, muzica, iubirea într-o formă ideală, nealterată, visul încă intact pentru că nu l-a atins realitatea, în timp ce Rusia, Estul vin să aducă, prin contrast, experienţe carnale nereuşite şi apăsătoare sau, mai rău, pline de violenţă şi cruzime, degradare umană, suferinţă, resemnare…
Cu toate acestea, visul dezamăgeşte, Franţa descrisă în paginile în care Makine povesteşte despre primul său adăpost din Paris, un cavou într-un cimitir, despre funcţionarul care a refuzat să-i acorde cetăţenia franceză, despre editorii care au refuzat să publice un rus ciudat care scrie în franceză, acceptîndu-l numai după ce şi-a prezentat scrierile ca traduceri din rusă, nu mai este Franţa descrisă de bunica Charlotte.
În acelaşi timp, cu cât Rusia i se revela şi mai sumbră, şi mai monstruoasă, cu atât iubirea autorului pentru ea devenea mai puternică şi mai violentă.
Ceea ce m-a făcut să sufăr cel mai mult în timpul spovedaniilor lor nocturne era dragostea de nezdruncinat pentru Rusia, pe care confidenţele lor o trezeau în mine. Raţiunea mea, care lupta împotriva arsurii votcii, se răzvrătea: Ţara asta e monstruoasă! Răul, tortura, suferinţa, automutilarea sunt distracţiile preferate ale locuitorilor ei. Şi totuşi, o iubesc? O iubesc pentru absurditatea ei. Pentru monstruozităţile ei. Văd în ele un sens superior, pe care nici un raţionament logic nu-l poate pătrunde…Dragostea aceasta era ca o permanentă sfâşiere.
Spuneam mai sus despre sentimentul că lipseşte ceva…aveam senzaţia că, însăşi cartea este, aşa cum scrie Makine despre anii dinaintea plecării din Rusia, “o călătorie dinspre nicăieri înspre un altundeva”, una foarte plăcută, dar de al cărei scop mă îndoiam şi de al cărei deznodământ mă temeam.
Odată cu ultima sută de pagini, acest sentiment a dispărut, iar finalul mi-a şters orice îndoieli aş fi încercat în timpul lecturii cu privire la intenţiile lui Makine, aşa încât, fără a-l dezvălui, vă recomand din tot sufletul Testamentul francez, pe care numai un rus îl putea scrie aşa.
Când am început să scriu despre carte mă întrebam dacă voi reuşi să însăilez câteva rânduri care să-mi amintească de impresiile şi de stările produse de lectură, iar acum constat că m-am lungit cam mult şi cam haotic, dar mă scuz spunînd că de-abia am închis cartea….zâmbind şi, în acelaşi timp, cu părere de rău că s-a terminat…