Trimbul instrumentului este
Răspunsuri la întrebare
Cea mai întâlnită clasificare a timbrului muzical este aceea care se bazează pe modul de execuție al instrumentelor, pe modalitatea de producere a sunetului și pe tipul de construcție caracteristic.
În funcție de aceste criterii, care sunt diferite de cele vocale, instrumentele, prin definiție, pot fi:
Instrumente de suflat
Aceste instrumente produc sunetul prin vibrația unei coloane de aer, iar ele, la rândul lor, se ramifică în cele din lemn (precum flautul, oboiul, clarinetul sau fagotul) și cele din alamă (precum cornul, trompeta, trombonul sau tuba). Însă, există și diferențe structurale între acestea, care au efect asupra modului de interpretare.
Instrumentele de acest gen sunt activate prin suflu, cu ajutorul buzelor care se plasează pe ambușură (numită și muștiuc), cu scopul de a produce vibrația. În cazul acestei categorii, puterea suflului este esențială.
De-a lungul istoriei, alama a fost folosită datorită flexibilității sale, iar formele specifice – precum cea a trompetei, trombonului, etc. – aveau nevoie de un astfel de proces facil, care să ajute la construcția lor.
La rândul lor, instrumentele de suflat din lemn au caracteristici unice – prezintă o serie de orificii asupra cărora se acționează cu ajutorul degetelor, prin acoperire sau eliberare. Acestea au capacitatea de a schimba rezonanța și frecvența, cu scopul de a genera înălțimi diverse ale notelor. Fenomenul se numește, în termeni de specialitate, impedanță acustică.
Instrumente cu coarde
Acestea generează sunet prin frecare, ciupire sau lovire. Dacă în cazul primei categorii pot fi date exemple precum vioara, viola, violoncelul sau contrabasul, în ceea ce o privește pe cea de-a doua, reprezentanții principali sunt instrumente precum chitara, mandolina sau harpa.
Instrumentele de acest gen, care sunt acționate prin ciupire, se bucură de o istorie remarcabilă, care a evoluat de-a lungul secolelor într-o manieră aparte. Ele au fost utilizate extrem de mult în perioada Renașterii sau a Barocului, când zona muzicală abordată se clădea pe aceste tipuri de sonorități, însă, treptat, au fost inventate și tehnicile de lovire și frecare, care generează un sunet mai puternic și mai potrivit pentru săli de diferite dimensiuni.
Astfel, instrumentele cu coarde ocupă un loc semnificativ în istoria muzicală, evoluând, în timp, și ducând la apariția continuă a numeroase alte instrumente, care sunt cunoscute și utilizate astăzi.
Instrumente de percuție
Instrumentele de percuție emit sunetele prin lovire și se clasifică în cele cu sunete determinante și cele cu sunete nedeterminante. Primele pot fi cu membrană (ca timpanul), de lemn sau din metal (xilofon, celestă, etc.). Cele care fac parte din a doua grupare, se clasează în același fel: cu membrană (precum toba mică, toba mare sau tamburina) și din lemn sau metal (castagnete, trianglu, talgere, etc.).
Există și instrumente de percuție fără membrană – cum este în cazul clopotului. Indiferent de categorie, ele pot fi activate cu mâna sau cu ajutorul unor accesorii (baghete sau bețe).
Atenție, însă! Există un instrument care poate fi încadrat atât la grupa instrumentelor cu coarde, cât și la cea a celor de percuție: pianul clasic. Acesta are, în cutia sa de rezonanță, un sistem de corzi, care sunt lovite de către ciocănele și, astfel, cele două sisteme funcționează concomitent. În perioada contemporană, odată cu apariția diferitelor tipuri de claviaturi, acestea se clasifică într-o categorie a instrumentelor cu clape.
La nivel instrumental, timbrul și modul de emitere a sunetului pot fi receptate și în funcție de metoda de interpretare folosită. De exemplu, în cazul instrumentelor cu coarde, există mai multe stiluri de a cânta și, deși poate fi vorba despre același instrument, abordarea diferită și tehnicile folosite pot crea sonorități distincte.