un articol despre satul meu
Răspunsuri la întrebare
Când mă uit spre satul meu, îmi văd copilăria ca într-o oglindă. Pe toate ulițele, pe toate câmpiile și pe toate dealurile lui aleargă ea, zveltă și neastâmpărată.
Iar el, ca un bunic sfătos, îi spune-n fiecare seară poveștile băștinașilor, îi îndulcește simțurile cu miros de liliac și îi veghează noapte de noapte somnul.
Pe stâncile seculare care au ținut piept atâtor vremuri de răstriște, stă satul meu frumos și drag. Stă mândru în zile de sărbătoare, când se prind flăcăii și fetele-n joc, iar în zi de muncă, clocotește de oameni ce aleargă în toate părțile. Care pleacă la câmp să cosească, care pleacă să prășească via, care zidește o casă, care văruiește pereții. Aici viața pulsează alert.
Și-mi este drag până la cer, mi-e drag să-mi cânt aici bucuriile și necazurile. Și-mi place că știe să-mi asculte tânguirile, dar nu le spune nimănui, e confidentul meu fidel.
Când plec de acasă, plec mereu cu un gol, căci știu că-mi va fi dor și știu că-i va fi dor. Îl las în urmă și o umbră de tristețe se așează pe chipul meu, așa cum simți când te desparți de cineva drag inimii.
Și, când mă întorc, îl găsesc neschimbat, mereu la fel de primitor și plin de dor. Știu că mă așteaptă, căci îmi cântă dorul prin orice foșnet de frunză, prin orice adiere de vânt. Atunci când pășesc pe bucata mea de rai, simt cum rădăcinile mi se înfig mai adânc în pământ, căci pământul acesta le-a oferit căldură și le-a dăruit o boare de ploaie, atunci când au fost însetate.