Un comentariu literar a unui operei literar n-are importanța care
Răspunsuri la întrebare
Poezia "Lacul" de Mihai Eminescu a fost publicată în revista "Convorbiri literare" în anul 1876. În creația lirică eminesciană se regăsesc cele două specii, pastel și idilă, care se îmbină armonios, valorificând cele două teme centrale ale operei autorului: natura și iubirea.
Idila este o specie a genului liric în care sentimentul de iubire este puternic conturat fiind idealizat într-un cadru rustic, iar perspectiva este una optimistă.
Pastelul este o specie a genului liric în care poetul descrie un tablou din natură, folosind numeroase imagini artistice și figuri de stil, cu scopul de a armoniza cele două planuri, cel terestru și cel cosmic. Prin descriere, eul liric își transmite în mod direct sentimentele față de tabloul natural descris.
Titlul poeziei este alcătuit dintr-un substantiv comun, articulat, care reprezintă unul dintre motivele cele mai întâlnite din lirica eminesciană, "lacul" și numește simbolic, cadrul naturii încântătoare. Locul întâlnirii celor doi îndrăgostiți este conturat de elemente decorative, precum "barca", "trestiile", "nuferii", "luna.
Tema poeziei este iubirea, aspirația eului poetic pentru o iubire ideală, conturată de cealaltă temă centrală eminesciană, natura. Motivele care conturează cele două teme sunt: "lacul"-locul de întâlnire a celor doi îndrăgostiți, "barca", "trestii", luna, "nuferi".
Viziunea autorului asupra iubirii este una optimistă în primele patru strofe, acesta prezentând cadrul natural perfect pentru împlinirea ei, dar în ultima strofă, acesta este cuprins de dezamăgire, înțelegând că iubriea ideală reprezintă doar un vis.
Poezia este alcătuită din cinci strofe, cu număr fix de patru versuri/cinci catrene, care surprind trecerea de la speranța împlinirii iubirii, la dezamăgirea sfâșietoare provocată de neîmplinire. Opera lirică este împărțită în două planuri, unul real-exterior, care prezintă tabloul natural și unul ideal-interior, reprezentat de sentimentele eului creator.
În prima strofă este prezentat cadrul naturii, locul în care eul își dorește să cunoască în profunzime sentimentul de iubire absolută, prin intermediul imaginilor artistice vizuale "Lacul codrilor albastru", "nuferi galbeni" și a celor motorii: "Tresărind în cercuri albe", "El cutremură o barcă".
În a doua strofă, apar mărcile subiectivității eului liric, care compun spațiul interior al trăirii, precum pronumele personale la persoana I, singular, "eu", "-mi" și verbele la persoana I, singular, "trec", "ascult", "aștept", "să-mi cadă", care accentuează dorința arzătoare de a o vedea pe "ea", iubita sa. Își imaginează venirea ei, prin imaginea vizuală "Ea din trestii să răsară". Repetiția cuvântului "parcă", în secvența "Parc-ascult, parc-aștept", redă motivul așteptării, care exprimă nesiguranța, incertitudinea, astfel cadrul nu este real, ci doar imaginar.
Strofa a treia și a patra prezintă în continuare idila imaginată de eul liric, care se desfășoară asemenea unei întâlniri de vis dintre doi parteneri. În a treia strofă, imaginea vizuală "Și să scap din mână cârma,/Și lopețile să-mi scape" reprezintă momentul pierderii controlului asupra bărcii și pierderea/concentrarea asupra sentimentului de dragoste, idealizat în mod absolut în a patra strofă.
În a patra strofă, natura este dominată de "lumina blândei lune", cadru feeric, perfect pentru împlinirea iubirii cuplului, iar prin personificarea "blândei lune", parcă cei doi ar fi vegheați. Dintre cele două strofe se desprinde armonia ideală dintre natură și sentimentele imaginate de eul liric.
Ultima strofă se diferențiază de celelalte patru prin sentimentul de tristețe profundă de care este cuprinsă. Eul liric este profund dezamăgit de neîmplinirea iubirii, sentiment conturat prin pauza meditativă din secvența "Dar nu vine..." și de versul "În zadar suspin și sufăr/Lângă lacul cel albastru", în care eul liric trece brusc de la vis la realitatea dură. Lacul, locul împlinirii dragostei devine un loc al suspinelor și al tristeții. Subiectivitatea eului liric accentuează mai mult starea de rău provocată de neîmplinirea dragostei, acesta recunoscând că este un "singuratic". Dinamismul lacului nu mai există, acesta fiind doar un loc al suspinelor și melancoliei eului creator.
Elementele de versificație sunt ritmul trohaic, rima încrucișată și măsura fixă, de 8 silabe.
Poezia "Lacul" de Mihai Eminescu este o operă literară în versuri, un pastel-idilă, care prezintă un tablou din natură descris într-un mod deosebit, specific autorului remarcabil, în care este conturată dorința profundă a împlinirii prin dragoste.