Question

Un eseu cu denumirea ,,Oriunde si oricind exista o speranta,,de 15-20 de rinduri

Answer 1

Întodeauna va exista o speranță pentru oricine,chit că e pe marginea prăpastiei sau îi e strânsa mâna căci șoptește muribând că își va da sufletul.Consider că speranța e sădită mai adânc în sufletele celor ce au fost privați de frumusețile vieții,căci acestea speră neîncetat că vor ajunge acolo unde și-au propus,în comparație cu cei cărora li s-au dăruit totul pe tavă,fară să miște un deget.De unde speranță pentru ei?Ei nu speră,ei deja au.Însă când lucrurile materiale nu te mai ajută,rămâne să-i ceri ajutorul lui Dumnezeu.Acela e momentul în care omul e împuns drept în suflet,iar parcă ceva ajunge să-i măngâie durerea...aceea e speranța.Căci speranța te face,indiferent de circumstanțe,să crezi neîncetat în ideea că vei reuși,că vei fi ajutat,că vei trăi,căci ai dreptul ăsta!Speră în continuare,nimeni nu o va face în locul tău,ține ultima fărâmă de viață din tine să nu scape speranța.Dacă și tu o pierzi,vei pierde tot,căci tot e agățat de speranță,până și viața ta.Există speranță în mine,în tine,în noi toți!Nu o lăsa să scape și nu încerca să rupi ața de lumină,căci ea provine de la soare...

Answer 2

Oriunde si oricând exista o speranta 

Februarie cald, aşternând drum drept zorilor de primăvară. Februarie alintat de soare ce duce gândul spre o altă zi de iarnă ...
Omătul mare şi curat era de-a drepata şi de-a stânga drumului. Omătul binecuvânta pământul ce-şi jeluise pănâ mai ieri neputinaţa. Acum, totul era alb, dalb, preacurat.
Fulgii coborau ca-n dans vechi de iarnă, invitându-ne a pleca cu colinda.
Case mari şi frumoase ne-au primit, case mici şi luminoase ne-au poftit şi dar am lăsat tuturora. Şi, din pas în pas, urmând prin troiene cu maşina am ajuns la un loc din munte: loc cald cu oameni vechi precum toţi anii noştri la un loc, oameni senini.
Chipurile noastre îmbujorate le-au cuprins pe cele aduse de timp.
Era o casă mare şi caldă pentru bătrâni. Aici, am trăit năvala speranţei din orice colţişor. Aici, mirosea a tihnă, a împăcare, a viaţă senină în albe plete şi-n paşi uşori sau neputincioşi lăsaţi unui cărucior ...
Colinda a răsunat ... ce-a mai răsunat!!! 
Chipurile erau încărcate de clipă, obrajii erau înflăcăraţi de lacrimă ce plecase fără de veste. Şi-am primit îmbrăţişări cu toată inima lor ce încă ticăia dragostea.
Paşi prin omăt, maşini torcând în noapte ... şi nas turtit pe geamul rece căutând răcoarea.
Afară fulguia, pământul ce-şi jelise până mai ieri neputinţa acum era fericit. Omătul i-a dăruit ceea ce-i trebuia, iară nouă speranţa că oriunde şi oricând omul clădeşte omenia.
Februarie călduţ respiră acum, iară el, Făurarul, zideşte noapte nouă în iarnă ce miroase a primăvară.