un eseu descriptiv in baza lui eminescu ,,Afara ii toamna,frunza-mprastiata"
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Analiza ,,Afara-i
toamna” de Mihai Eminescu
Sonetul "Afara-i toamna" de Mihai Eminescu respecta modelul
sonetului italian, fiind alcatuit din 14 versuri, organizate in doua
catrene si doua tertine. Eul liric are, in acest sonet, doua ipostaze:
una impersonala, ca autoadresare imaginara si cealalta
individualizata, exprimata ca o confesiune lirica.
Strofa intai. Sentimentul dominant este tristetea profunda a
poetului, in concordanta deplina cu anotimpul deprimant, toamna.
Elementele naturii sunt ilustrate prin sinecdoca singularului pentru
plural: "frunza-mprastiata"- si "vantul" care azvarle-n picaturile
grele ale ploii. Ipostaza eului liric este impersonala, ilustrat printr-o
imaginara vizualizare a acestui alter ego, concretizat prin persoana
a doua singular: "Si tu citesti scrisori din roase plicuri / Si intr-un
ceas gandesti la viata toata". Izolat in camera sa, poetul reciteste
scrisori vechi, ilustrate prin epitetul "roase plicuri", fapt ce ii
trezeste sentimente tulburatoare, astfel incat meditatia profunda il
determina sa-si rememoreze "intr-un ceas [] viata toata".
Eminescu a fost si un precursor al simbolismului, reflectat mai ales
in "Sonete" si in poeziile "Dintre sute de catarge" si "Melancolie".
Solitudinea, stare interioara specifica poetilor simbolisti, se
manifesta si in aceasta poezie, mai ales incepand cu strofa a doua. in
mod cu totul surprinzator, poetul desparte spatiul exterior de cel
interior, disociind intre un afara si un inlauntru, care nu se mai afla
in armonia perfecta binecunoscuta din majoritatea poeziilor.
Epitetul specific eminescian, "dulce" determina de data aceasta
substantivul "nimicuri", sugerand astfel placerea interioara de a-si
petrece timpul cu amintirile cele mai pretioase, intr-o nevoie de
solitudine totala, izolat de lumea din afara, dorind ca nimeni sa nu-i
tulbure intimitatea: "N-ai vrea ca nime-n usa ta sa bata;". Afara e
zloata si poetul, aflat intr-o stare oscilanta intre vis si realitate:
"Dar si mai bine-i, cand afara-i zloata, / Sa stai visand la foc, de
somn sa picuri". Cele doua tertine din finalul sonetului reflecta
ipostaza individualizata a eului poetic, prin folosirea pronumelui la
persoana intai singular. Poetul sta cufundat in ganduri, reinviind
basmele copilariei, ale "zanei Dochii", in timp ce intre el si restul
lumii "ceata creste randuri-randuri". Repetitia "randuri-randuri"
proiecteaza intr-un spatiu temporal infinit starea de meditatie
solitara de care poetul se simte coplesit.
in ultima tertina, se face simtita o prezenta feminina, a carei
aparitie imaginara este anuntata de "fosnirea unei rochii", de pasul
"moale", ce atinge cu delicatete scandura odaii. Mainile ei, "subtiri
si reci", acopera ochii tristi ai iubitului cufundat in visare, stare pe
care silueta diafana si ireala a femeii nu o intrerupe, ci, dimpotriva,
o adanceste si o prelungeste intr-un spatiu atemporal, astfel incat
realitatea se contopeste cu reveria, amplificand aura de mister.
Sonetul "Afara-i toamna" respecta modelul sonetului italian, avand
rima imbratisata in catrene - abba / baab. iar in tertine formula
rimei fiind cdc / dcd. Masura versului este de 11 silabe si ritmul este
iambic;
Referindu-se la profunda sensibilitate care-1 particularizeaza pe
Eminescu intre poetii neamului, Mircea Eliade afirma: "Eminescu a
fost un om de geniu, avea un «sentiment tragic al vietii»; ca toti cei
ce exploreaza pana la esenta singuratatea si durerea umana,
Eminescu nu refuza niciodata sa accepte realitatea Si realitatea,
pentru el era izolarea Omului in Cosmos. Omul se naste si moare in
singuratate absoluta, dar aceasta singuratate e populata de vise, de
himere si de iluzii".
Explicație: