Un eseu in care sa aratati intelepciunea in relati cu seneni si cu natura. va rogg mult sa ma ajutati din suflet
Răspunsuri la întrebare
Inainte de orice, înţelepciunea avea un caracter utilitar, practic, vizând garantarea unor mari şanse de reuşită în viaţă şi ferirea celui ce o dobândea de insuccese, nenorociri, catastrofe. Ca termeni echivalenţi pot fi amintiţi : prudenţa, echilibrul, dreapta cumpănire, chibzuinţa, prevederea.
Beneficiarii înţelepciunii erau socotiţi cei din mediile aristocrate, ale clasei conducătoare, respectiv oamenii de curte, miniştrii, consilierii regali şi nu în ultimul rând moştenitorii sau succesorii la tron. Această mentalitate se păstrează şi în zilele noastre pentru care este valabilă expresia : ,, A ajuns om mare pentru înţelecpciunea sa’’. Se întâmplă însă ca acolo sus (în Parlament de exemplu) , să ajungă oameni care nu fac dovada unei asemenea virtuţi.
În antichitate existau şcoli oficiale în care se instruiau cei ce urmau să îndeplinească funcţii de răspundere în administraţia de stat. În palatele regale din Egipt şi Mesopotamia au fost identificate săli de instrucţie pentru tinerii aristocraţi care sperau să devină persoane politice importante. Astfel de spaţii presupuneau şi existenţa unor dascăli şi a unor,, manuale de înţelepciune’’, adică scrieri conţinând sentinţe şi alegorii, proverbe, maxime, fabule, poeme şi parabole pitoreşti. Un asemenea manual poate fi considerat şi cel intitulat,, ÎNVĂŢĂTURILE LUI NEAGOE BASARAB CĂTRE FIUL SĂU TEODOSIE’’, scris ,acum trei veacuri şi jumătate.
Dicţionarul limbii române defineşte înţelepciunea ca o capacitate superioară de înţelegere a lucrurilor, implicând o cunoaştere adâncă a realităţii, multă experienţă şi mult echilibru. Ea se referă în mod deosebit la oameni, fiind o virtute sau o calitate complexă a sufletului uman. Un om înţelept este acela care are capacitatea de a pătrunde esenţa legilor fundamentale ale naturii şi ale societăţii, este persoana care judecă drept , este cuminte, deştept , ager la minte, pătrunzător.
Înţelepciunea se deosebeşte de inteligenţă prin aceea că, cea dintâi este o calitate dobândită pe parcursul vieţii, pe când a doua este înnăscută. Inteligenţa poate fi pusă şi în slujba răului, ceea ce nu se întâmplă în cazul înţelepciunii.
Numeroşi gânditori au încercat să definească această noţiune a eticii într-un mod sintetic. DIDEROT spune că,, înţelepciunea nu este altceva decât ştiinţa fericirii’’, iar .EINSTEIN arată că nu este produsul şcolarizării, ci al încercării de o viaţă pentru a o căpăta’’.Este rodul trudei şi al durerii.
Ce mai mulţi gânditori au ajuns la concluzia că această categorie a eticii are două componente : ,,înţelepciunea ca dar dumnezeiesc’’ şi ,,înţelepciunea ca experienţă de viaţă’’. Cea dintâi ,cu adevărat superioară, este bogăţia întregii noastre fiinţe, aceasta, doarece se dăruieşte fără nici o plată şi fără vreun efort pe care omul să nu-l poată face. Acest dar este rezultatul căutării, al cuceririi şi al rugăciunii îndreptate cu dragoste sinceră spre Dumnezeu. Înţelepciunea nu e dată oricui, ci numai celor ce vor s-o găsească sau vor s-o primească.
Pe creştini îi face să se poarte corect între ei şi cu toţi oamenii ca să-i ducă la slăvirea lui Dumnezeu:,, Tatăl să vă dea duh de înţelepciune’’ ( Efes, 1,17 ) . Ea este venită de sus,, curată, paşnică, îngăduitoare şi nefăţarnică’’ (Iacov,3,17 ), înţelepciune care au avut-o dinainte, apostolii, simpli pescari şi necărturari care au umplut de uimire lumea..
.