Va rog 10 idei principale la cartea ''Hotul de umbre'' scrisa de Mark Levy
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
va rog 10 idei principale la cartea Hotul de umbre scria de mark levy
Răspuns:
Această pedeapsă are și o parte bună – îl întâlnește pe Yves, paznicul școlii. Se împrietenesc și în orele petrecute cu Yves, băiatul își descoperă superputerea. Poate fura umbrele altor oameni și poate vorbi cu ele. Umbrele îi povestesc băiatului ceea ce posesorii lor nu au curajul să spună.
În una din zile, când băiatul ajunge acasă, este anunțat de tatăl lui că acesta pleacă definitiv, își părăsește și soția și copilul. Lipsa bărbatului se simte – mama copilului intră în depresie, muncește tot mai mult să poată uita că a fost părăsită și băiatul crede că din cauza lui a plecat tatăl său.
Anii trec și povestea se derulează pe repede-nainte. Băiatul se întâlnește o surdo-mută de care se îndrăgostește, începe Facultatea de Medicină care îi ocupă aproape tot timpul și își face o prietenă bună, Sophie.
„Ai să vezi, totul o să fie bine…“
Prima zi de școală. Rezemat de un platan,
mă uitam la grupurile care se formau. Nu
făceam parte din niciunul. N-aveam dreptul la niciun zâmbet, la nicio îmbrăţișare, la niciun
semn, cât de mic, care să-mi dovedească bucuria celorlalţi de a mă revedea după vacanţă, n-aveam pe nimeni
căruia să-i povestesc cum mi-o petrecusem pe a mea.
Cei ce și-au schimbat vreodată școala trebuie să fi cunoscut acele dimineţi de septembrie, când, cu inima
grea, nu știai ce să le răspunzi părinţilor, care te asigurau că totul o să fie bine. De parcă ei și-ar mai fi amintit de ceva! Părinţii uită totul, dar nu e vina lor: pur și
simplu îmbătrânesc.
În curtea interioară s-a auzit clopoţelul, iar elevii s-au
așezat în rând, în faţa profesorilor, care strigau catalogul. Ochelariști nu erau mulţi: doar trei. Eu fusesem înscris în clasa a 6-a C și, încă o dată, eram cel mai mic. Părinţii mei avuseseră proasta inspiraţie de a mă aduce pe
lume în decembrie și se bucuraseră întotdeauna că
aveam să merg la școală cu șase luni mai devreme; asta le măgulea amorul-propriu, dar, pe mine, la fiecare început de an, mă apuca disperarea.
Când ești cel mai mic din clasă, înseamnă că tu ești
ăla care șterge tabla, care are grijă să fie cretă, care adună saltelele din sala de sport, care așază mingile de baschet pe raftul prea înalt și, lucrul cel mai rău dintre toate, ăla care trebuie să stea turcește, de unul singur, în
primul rând, atunci când se fotografiază toată clasa.
Când ești la școală, nu există nicio limită în ceea ce privește umilinţa.
Toate astea n-ar fi avut nicio consecinţă dacă în clasa
a 6-a C n-ar fi existat numitul Marquès, o adevărată urgie, o fiinţă care era exact opusul meu.
Dacă — spre marea fericire a părinţilor mei — eu
aveam, la școală, un avans de câteva luni, Marquès avea
o întârziere de doi ani, lucru care pe părinţii lui îi lăsa
rece. Atâta vreme cât școala le ţinea fiul ocupat, atâta
timp cât acesta mânca la cantină și nu mai apărea acasă
decât la sfârșitul zilei, erau mulţumiţi.
Eu purtam ochelari, Marquès avea niște ochi de linx.
Eu aveam cu zece centimetri mai puţin decât băieţii de
vârsta mea, Marquès avea cu zece centimetri mai mult,
ceea ce însemna că între el și mine era o considerabilă
diferenţă de înălţime. Eu detestam baschetul, Marquès
nu trebuia decât să se întindă ca să bage mingea în coș.
Eu iubeam poezia, el, sportul; nu vreau să zic că între ele
două ar fi fost vreo incompatibilitate, însă totuși! Mie îmi
plăcea să observ lăcustele de pe trunchiul copacilor,
Marquès adora să le captureze ca să le smulgă aripile.
Cu toate astea, ne asemănam în două privinţe; de
fapt, într-una singură: Elisabeth! Eram îndrăgostiţi de ea,
dar Elisabeth n-avea ochi pentru niciunul dintre noi.
Asta ar fi putut crea un fel de complicitate între Marquès.
Mult succes!
Sper ca te-am ajutat!
Explicație: