Question

va rog mult fișa de lectura la fat frumos din tei

Answer 1

Idila Făt-Frumos din te/este romantică şi are ca temă mitul Sfântul Soare în varianta Făt-Frumos, iar Blanca este frumoasa muritoare, pe care o caută Sfântul Soare, după ce este refuzat de Sfânta Lună (Ileana Cosânzeana). Este o prefigurare aLuceafărului, a ideii poetice, aflată la o perioadă de gestaţie, când Eminescu căuta modul în care să realizeze un poem de specific naţional.Primele cinci strofe sugerează un dialog între Blanca şi tatăl ei, axat pe două concepte fundamentale despre lume şi viaţă. Conceptul de lume, ca univers al sacrului,este afirmat de tatăl, care-i hotărăşte aşezarea într-un schit, spre a duce o viaţă ascetică, pentru ca să răscumpere păcatul părintesc: —„Blanca, află că din leagăn/Domnul este al tău mire/Căci născută eşti, copilă/Din nevrednică iubire”. Sensul acestei hotărâri este dobândirea vieţii eterne în schimbul vieţii relative de pe pământ: „Mâni în schit la Sfânta Ana/Vei găsi la cel din stele/Mângâierea vieţii tale/Mântuirea feţei mele”.Conceptul de cârpe diem al eroinei este enunţat limpede de eroină: — „Nu voi, tată, să usuce/Ai meu suflet tânăr, vesel:/Eu iubesc vânatul, jocul/Traiul lumii alţii Jese-1″. Este sugerat conceptul de lume ca joc, dar şi reacţia eroinei de a respinge conceptul de lume ca univers al sacrificiului: „Nu voi părul să mi-l taie/Ce-mi ajunge la călcâie/Să orbesc cetind pe carte/În fum vânăt de tămâie”.Hotărârea tatălui este fermă: — „Ştiu mai bine ce-ţiprieşte/Las’ de-a lumii orice gând/Mâni în zori de zipleca-vom/Către schitul vechi şi sfânt”. Ea determină o reacţie romantică, un refugiu în codru, o evaziune faţă de realitatea, care se prefigurează: „Ea aude — plânge. — Parcă / îi venea să plece-n lume/Dusă de pustie gânduri/Şi de-un dor fără de nume.”Calul alb este un simbol al timpului, al trupului, al destinului cast, biruitor, angelic al eroinei: „Şi plângând înfrâna calul/Calul ei cel alb ca neaua,/îi netează mândra coamă/Şi plângând îi pune şeaua.” Evaziunea ei în codru pare o împlinire a unui destin, dar şi rezultatul unei opţiuni. Calul negru sugerează un destin de păcat, ca o consecinţă a naşterii din păcat, de aceea tânărul are „Flori de tei în păru-i negru/Şi Ia şold un corn de-argint”, ne apare mai mult sugerând zburătorul, ca personaj malefic. El o ispiteşte („Şi-ncepu încet să sune/Fermecat şi dureros—/Inima-i creştea de dorul/ Al străinului frumos”) şi-i cânta de dor sau de jale („Când cu totului răpită/Se-ndoi spre el din şele,/El înceată din cântare/Şi-i grăi cu grai de jele”),determinând un abandon al eroinei („Şi pe umărul lui cade/Al ei cap cu faţa-n sus;/Pe când caii pasc alături/Ea-lprivea cu suflet dus”, precum şi intrarea ei într-o altă lume („Dar ei trec, sc pierd în codri/Cu viaţa lor pierdută.”). In mod simbolic, calul alb o părăseşte pe eroină şi se reîntoarce la castel („La castel în poartă calul/Stă a doua zi în spume”), fiindcă eroina şi-a pierdut destinul alb al fecioriei („Dar frumoasa lui stăpână/A rămas pierdută-n lume”), adică şi-a pierdut sufletul.Idila împleteşte sentimentul de iubire cu sentimentul naturii: „Numai murmurul cel dulce/Din izvorul fermecat/Asurzeşte melancolic/A lor suflet îmbătat”.Stilul romantic eminescian este bine conturat prin constrast: „păru-i negru”, „corn de-argint”, „umbre negre”, „câmp alb”, prin epitete ca: „dulce”, „melancolie”, Jele”, „fermecat”, „dureros”, „de vis”, „duioşi”, prin sintagme ca: „Schitul vechi şi sfânt”, „dor tară de nume”, „fum vânat de tămâie”, „Eu iubesc vânatul, jocul”, „ Vei găsi la cel din stele”, „Domnul este al tău mire”, „murmur duios de ape”, „Plini de vis, duioşi plutind”, „Flori de tei în păru-i negru”, „Inima-i creştea de dorul”, care fie că sunt construite pe un afect, fie pe un mit, pe un contrast sau pe un simbol romantic („Şi la şold un corn de-argint”). Ispita zburătorului-demon este bine sugerată.