Va rog să-mi povestiți Pinocchio
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:— A fost odată...
— Un împărat! se vor grăbi să mă întrerupă micuţii mei cititori.
— Nu, dragii mei copii, v-aţi înşelat. A fost odată o bucată de lemn.
Nu era un lemn de mare preţ, ci un lemn ca toate lemnele, din cele pe care
iarna le punem în sobă, ca să facem focul şi să încălzim odăile.
Nu ştiu cum s-a făcut, dar într-o bună zi, bucata asta de lemn s-a pomenit în
prăvălia unui tâmplar bătrân, pe care-l chema, meşterul Anton, dar pe care lumea îl
poreclise meşterul Cireaşă, din pricină că avea nasul roşu şi lustruit, ca o cireaşă
coaptă.
De-abia dădu cu ochii de bucata de lemn, şi meşterului Cireaşă începu să-i
salte inima de bucurie şi frecându-şi mâinile mulţumit, bolborosi cu vocea pe
jumătate:
— Lemnul a sosit taman la vreme, am să fac din el un picior la o masă.
Zis şi făcut. Puse numaidecât mâna pe bardă, ca să-l cureţe de coajă şi să-l
subţieze dar nu apucă bine să-i scoată prima aşchie, şi rămase încremenit pe loc,
deoarece auzise un glas piţigăiat, care începuse să strige:
— Nu da în mine că mă doare!
Vă puteţi lesne închipui cum a rămas bietul unchiaş, meşterul Cireaşă.
Aruncă o privire speriată prin odaie ca să vadă dincotro venea vocea, dar nu
văzu pe nimeni. Se uită sub masă, nimeni se uită într-un dulap care stătea veşnic
închis, nimeni se uită în coşul cu răzătură şi talaşe, nimeni deschise uşa ca să dea o
ochire în stradă, dar nimeni. Ei, atunci?
— Am înţeles! adăugă el îndată, râzând şi scărpinându-şi „peruca", se vede că
mi s-a părut. Haidem la lucru.
Şi după ce luă iarăşi barda în mână, trase o lovitură zdravănă bucăţii de lemn.
— Aoleu! Cum mă doare! strigă văicărindu-se aceeaşi voce piţigăiată.
De rândul acesta, meşterul Cireaşă rămase înlemnit, cu ochii ieşiţi din cap de
spaimă, cu gura căscată şi cu limba scoasă de un cot şi mai bine.
După ce îşi veni puţin în fire, începu să îngâne, tremurând de frică:
— De unde o fi ieşit glasul ăla, care a strigat „aoleu". Nu e nici ţipenie de om.
Nu cumva bucata asta de lemn a învăţat să plângă şi să miorlăie ca un copil? Aşa
ceva nu-mi vine să cred. Lemnul, uite-l aici: e un lemn de ars în sobă, ca atâtea altele, şi dacă îl pui pe foc poţi să-ţi fierbi o oală cu fasole. Ori poate că s-o fi ascuns
cineva înăuntru? Dacă e aşa, atât mai rău pentru el. Îi arăt eu lui acum!
Şi zicând acestea, apucă bucata de lemn cu amândouă mâinile şi începu s-o
lovească fără milă de pereţii odăii.
Apoi se puse să asculte, ca să vadă dacă se mai vaită cineva. Aşteptă două
minute, nimic, cinci minute, nimic zece minute, tot nimic!
— Am înţeles, zise el, căznindu-se să râdă şi îndreptându-şi peruca, se vede că
mi s-a părut numai că aud un glas care să fi strigat „aoleo"! Haidem înapoi la lucru.
Şi deoarece îi intrase frica în oase, începu să cânte, ca să prindă niţel curaj.
Apoi, după ce puse jos barda, luă rindeaua, ca să subţieze şi să netezească
bucata cea de lemn dar pe când dădea cu rindeaua în sus şi în jos, auzi din nou
acelaşi glas, care îi spuse râzând:
— Astâmpăra-te! Astâmpără-te că mă gâdil!
De data aceasta, bietul meşter Cireaşă căzu ca trăsnit. Când deschise ochii, se
pomeni lungit la pământ. Faţa lui părea schimbată cu totul, iar vârful nasul
Explicație: