Question

Va rog un eseu cu tema Panza unui paianjen.

Answer 1

Mulţi dintre noi consideră păianjenul o arahnidă hidoasă, dezvoltând un anumit dezgust şi chiar o fobie pe seama acestora. Dar dacă încercăm să privim dincolo de aparenţele urâcioase ale acestor creaturi, vom reuşi să descoperim un mecanism care impresionează. Nu sunt adepta acestora, dar trebuie să spun că mi-au trezit o oarecare fascinaţie, mai ales pentru că acel exerciţiu al lor, de producere a pânzei şi de creare a formei sale printr-o tehnică extrem de minuţioasă şi precisă, reprezintă ceva mai mult decât arhitectura unei “case”, reprezintă o artă. Ţin să menţionez că această pânză este, de fapt, mătase naturală, cu ajutorul căreia ( împreună şi cu puţin lipici), poate deveni o capcană mortală raportată la insectele mult prea curioase sau pur şi simplu ghinioniste. Ghinioniste prin faptul că natura îşi urmează cursul stabilit. Păianjenul îşi construieşte pânza cu atât de multă precizie încât simetria firelor de mătase este negreşit prezentă, până şi grosimea firului de pânză are acelaşi diametru. Îmi aduc aminte că am urmărit un documentar unde se vorbea despre un experiment care consta în ţinerea în captivitate a unui păianjen, într-o căsuţă de sticlă, undeva în interiorul unei capsule, nu oriunde, ci chiar în spaţiul cosmic! I se ofereau toate cele necesare supravieţuirii: umiditate, mâncare (gâze şi alte insecte) şi un mediu creat special pentru a-şi construi un habitat al său, care să-l mulţumească. În primele zile ale experimentului, comportamentul păianjenului nu semnala nicio schimbare în calitatea construirii pânzei sale, însă după câteva săptămâni, parcă, arhitectura minuţioasă a acestuia începea să dea greş. Firele de pânză nu mai erau simetrice în lungime iar grosimea lor prezenta diferenţe vizibile. Practic, datorită schimbării mediului în care era obişnuit să trăiască, acesta şi-a pierdut capacitatea de a “calcula” corect schiţa pânzei sale iar ceea ce ţesea el era doar un “haos”. La câteva zile după apariţia acelor schimbări, viaţa păianjenului a ajuns la deznodământ, acesta murind. Fiecare păianjen îşi construieşte pânza în funcţie de mărimea sa. În habitatul lor natural, aceştia sunt, desigur, de mai multe feluri şi înzestraţi cu diverse metode de vânătoare sau chiar apărare. Ştiu că nu va fi o comparaţie tocmai “frumoasă” ochilor (dacă am încerca să ne imaginăm aşa ceva) însă, la figurat vorbind, această descriere aduce foarte mult cu noi, oamenii. Fiecare dintre noi avem o oarecare limită impusă ori de societate ori de noi înşine şi pe care dorim să o depăşim, luptând pentru a supravieţui, pentru a câştiga, pentru a ne apăra, construindu-ne bariere invizibile (care, în cazul de faţă, reprezintă, capacitatea cunoştinţelor pe care le-am dobândit, care ne diferenţiază de competitorii noştri şi care reprezintă atuul nostru) şi creându-ne un anumit spaţiu de acţionare (pe care îl purtăm mai mereu cu noi şi care se numeşte imaginaţie productivă, aflându-se în mintea noastră) şi un spaţiu material al nostru, o casă, un cămin, în care să ne simţim în siguranţă, în care să dominăm prin simpla noastră prezenţă. Prin acele cunoştinţe de care am pomenit mai sus, prin felul nostru de a fi, prin calităţile şi defectele noastre, atragem ceea ce este “de nasul nostru” sau decidem să aspirăm la ceva ce nu ne este tocmai la îndemână, dar pentru care există mereu un plan de dobândire, o metodă de a câştiga şi de a ajunge pe o scară mai înaltă a intereselor noastre. Odată ce suntem scoşi din mediul în care ne-am familiarizat şi suntem nevoiţi să recurgem la schimbări, întâmpinăm şi modificări în comportamentul nostru, în gândirea noastră, ne maturizăm şi luptăm ca să ne ridicăm şi să ajungem pe calea cea bună. Diferenţa vizibilă dintre sfârşitul tragic al păianjenului ce a contribuit la acel experiment din spaţiul cosmic, legat de schimbarea habitatului este aceea a adaptabilităţii ridicate pe care noi, oamenii, o deţinem. Cu toate că procesul acesta este mult mai complex decât aş putea să-l descriu eu în câteva rânduri, am vrut să realizez, în mare, o comparaţie între acea creatură hidoasă, păianjenul (care este şi frumoasă în acelaşi timp, datorită calităţilor sale), cu omul care, mai mult sau mai puţin, acţionează după aceleaşi principii de supravieţuire. Acesta este, de asemenea, un exemplu foarte bun al urâtului- frumos, al capacităţii de a privi dincolo de barierele fizice/materiale şi de a observa frumuseţea ce zace înăuntru şi calităţile ce vin odată cu aceasta. Aceste calităţi, deşi pot fi acelea ale unui prădător, uimesc mult mai mult când vine vorba de o simplă insectă, întrucât ne face să ne întrebăm “Cum este posibil ca aceste vieţuitoare să fie atât de inteligente?” şi să realizăm că lumea în care trăim este minunată.