Vodă, fiind gata de plecare şi văzând că hârtia lui Moş lon Roată cuprinde multe nemulţumiri,
îi zice cu blândete:
- Spune, Moş loane, din gură, ce ai de spus, că mai bine am să înteleg!
Atunci, Moş lon Roată, începe a se plânge după cum urmează:
Luminarea Voastră! De când a avut loc Divanul ad-hoc nu am mai avut zi bună cu boie-
rul meu, stăpânul unei moşii foarte mari, pe care-l cunoşti, Măria Ta. Nu am gândit nicio clipă că
dumnealui, un boier bogat şi cu învăţătură, să-şi pună mintea cu unul ca mine. Dumnezeu să-i dea
sănătate şi bine, dar amarnic m-a lovit în avere şi în cinste. Întâi şi întâi, a pus înadins pe feciorii
boiereşti să îmi caute vină şi să mă aducă la sapă de lemn. Şi aceştia, ca oameni pizmaşi ce nu
au gândit drept, s-au străduit să dea vitele mele pe moşia boierească, să se creadă că ele au făcut
stricăciuni, apoi să mi le poată ucide fără nicio cruţare. Mi-au împuşcat porcii, vacile, boii, căişorii,
iar oile mi le-au luat cu grămada. Îți poți închipui, Măria Ta, ce necaz era pe capul meu? Văzând eu
de la o vreme, că nu mai încetează cu jafurile, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus la boier să mă
plâng. Şi boierul, în loc de un cuvânt bun, m-a scuipat drept în obraz, de faţă cu slugile sale şi cu
alţi oameni care se aflau la curte, încât am crezut că a căzut cerul pe mine, de ruşine! Măria Ta, în
câţiva ani de zile m-au sărăcit şi mi-au luat cinstea, care pentru mine a fost cel mai scump lucru!
Vodă Cuza a stat neclintit şi s-a uitat ţintă la Moş lon Roată, cât a vorbit el. Şi când a isprăvit
vorba, Vodă i-a pus două fişicuri de napoleoni în mână, zicându-i cu bunătate:
- Tine, Moş loane, acest mic dar de la mine şi întâmpină-ţi nevoia, de azi pe mâine, cum te
va lumina Dumnezeu! lar pe boier lasă-l în judecata lui!
Lui Moş lon Roată i se umplură ochii de lacrimi şi, sărutând mâna lui Vodă, ca semn de mul-
umire, zise oftând:
- Dar cu ruşinea ce mi-a făcut cum rămâne, Măria Ta?
- Cu ruşinea, iaca, aşa rămâne, Moş loane, zice Vodă Cuza, sărutându-l şi pe un obraz şi pe
altul, în fața mulţimii adunate acolo. Du-te şi spune sătenilor dumitale, Moş loane, că, pe unde te-a
scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul ţării şi ţi-a şters ruşinea.
De povestit ...va rog dacă se poate..mulțumesc
Răspunsuri la întrebare
Povestire:
În 1857, la Divanul ad-hoc din Moldova au luat parte, pe lângă boieri şi episcopi, şi nişte ţărani fruntaşi. Între aceştia se afla moş Ion Roată, om cinstit şi cuviincios, dar cu vorba dreaptă, fără ascunzişuri.
Boierii erau de toate felurile: şi mai mari şi mai mici, şi mai bătrâni şi mai tineri, şi mai învăţaţi şi mai neînvăţaţi.
Câţiva, printre care şi bătrânul Alecu Forăscu, ţineau obiceiurile strămoşeşti, la slujbele bisericeşti cântau odată cu dascălii şi preoţii, la zile mari împărţeau pomeni orfanilor, văduvelor şi altor nevoiaşi, cum apucaseră din bătrâni.
În Divan erau multe neînţelegeri între boierii tineri şi cei bătrâni. Cei tineri, crescuţi de mici în străinătate, îi numeau pe cei bătrâni rugini, işlicari, strigoi. Cei bătrâni se mâniau şi atunci îi numeau pe cei tineri bonjurişti, duelgii, pantalonari, smintiţi la minte şi stricători de limbă şi de obiceiuri. În fruntea boierilor bătrâni care îi tot certau pe cei tineri că şi-au înstrăinat şi legea şi limba şi inima era cuconul Alecu Forăscu.
Într-una din zile, pe când vorbea un boier din cei tineri, moş Ion Roată îi strigă să vorbească mai pe înţeles. Un alt boier, de prin părţile lui moş Ion Roată, îi strigă răutăcios că un ghiorlan cu un petec de pământ nu are voie vorbească alături de un boier cu optzeci de mii de fălci de moşie. Apoi adăugă că n-are el nevoie să înţeleagă şi că are să vadă el când se vor întoarce acasă.
Moş Ion Roată, lovit până în suflet, întrebă de ce i-au mai adus acolo, dacă nu au vrut să priceapă şi ei ce vorbesc boierii. Îşi arătă palmele bătătorite de muncă şi spuse că ele îi ţin pe boieri şi îi fac să huzurească. La aceste vorbe, cuconul Alecu Forăscu îi spuse că e fericit că se află acolo, alături de el, că mai bine un ţăran cu un car de minte decât un bonjurist c-o mână de învăţatură. Apoi moș Ion Roată și Cuza Voda au dat mâna prieteneşte (adică a dat mâna cu colonelul Alexandru Ioan Cuza, cel care avea să fie domnitorul Cuza Vodă). În sfârşit, adunarea a încuviinţat Unirea, care avea să se desăvârşească la 24 ianuarie 1859.
După câţiva ani, mergând Cuza Vodă prin Moldova spre Bucureşti, trecu printr-o mulţime de oameni în care zări fâlfâind o hârtie, în vârful unei prăjini. Vodă Cuza, înţelegând că e vorba de un necăjit, ceru să i se deschidă calea şi zări pe moş Ion Roată care îi căzu în genunchi, cu lacrimi în ochi şi îi dădu o hârtie scrisă pe ambele feţe.
Vodă Cuza îl recunoscu pe dată pe moş Ion Roată şi îl ridică de jos, cerându-i să-i spună care e pricina. Ţăranul îi spuse că, după adunarea ad-hoc, boierul cel mânios l-a lovit rău în avere şi în cinste. L-a adus la sapă de lemn, punându-şi oamenii să-i împuşte porcii, vacile, apoi caii, sub cuvânt că au intrat pe moşia boierească. Atunci moş Ion Roată s-a dus să se jeluiască boierului, iar acesta l-a scuipat drept în obraz, de faţă cu slugile şi alţi oameni care se aflau acolo, la curtea boierească.
Cuza Voda a ascultat neclintit. Când Moş Ion Roată a isprăvit, i-a pus două fişicuri de napoleoni în mână, spunându-i că e un mic dar de la el, să mai scape de nevoi. Mulţumind, moş Ion Roată îl întrebă oftând cum rămâne cu ruşinea ce i-a făcut-o boierul. Vodă Cuza îl sărută pe amândoi obrajii în faţa mulţimii şi îi spuse să meargă să le spună sătenilor că, unde l-a scuipat boierul, l-a sărutat domnitorul ţării şi i-a şters ruşinea.
Succes la scoala! Paa