Vreau rezumatul la scrisoarea a III-a. Va rog!!!
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Scrisoarea III excelează prin concizie şi frumuseţe.
Trecând peste metafora-parabolă din primul tablou,peste confruntarea dintre sublimul domn „atât de simplu după vorbă, după port” şi trufaşul cuceritor ce-şi imagina să treacă „falnic, fără păs”, peste popoarele creştine şi „din pristolul de la Roma să dau calului ovăz”, ne situăm în amplitudinea celui de al treilea tablou. Aici ni se dezvăluie adevărul axiomatic că dragostea faţă de ţară este mai puternică decât orice armată:
„Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…/ Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,/ Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste/ N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid,/ Care nu se-nfiorează de-a ta faimă,Baiazid!”
Pronumele personal eu are în context o valoare cumulativă, iar antinomia prieten-duşman relevă dimensiunile prăpastiei existente între poporul acestei ţări şi invadator: „Tot ce mişcă-n ţara asta (…) Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este.”
Oştirea română îl izbeşte pe năvălitor asemenea forţelor naturii dezlănţuite, încât armata duşmană are senzaţia că se află cuprinsă de o forţă apocaliptică:
„Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,/ Orizontu-ntunecându-l vin săgeţi de pretutindeni,/ Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…/ Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie./ În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,/ Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;/ În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,/ Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,/ Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;/ Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,/În genunchi cădeau pedeştrii, colo caii se răstoarnă,/ Când săgeţile în valuri, care şueră, se toarnă./ Şi, lovind în faţă-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,/ Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…”