Vreau si eu rezumat la rățușca cea urata
Răspunsuri la întrebare
Fumurie, zburlită, cu gâtul mai lung decât al celorlalţi boboci, răţuşca aceasta urâtă fu primită pe baltă cu un roi de măcăituri batjocoritoare. Ba chiar câteva din raţele bătrâne începură să-i smulgă penele, s-o ciocane în cap şi s-o gonească.
Sărmana raţă-mamă nu se dumirea. Să-i fi pus cineva, fără ştirea ei, în cuibar oul vreunei alte păsări ? De curcă sau de găină ? Dar în acest din urmă caz răţuşca ei cea atât de urîtă nu s-ar fi priceput să înoate. Ori, dimpotrivă, ea se avânta pe balta uşor încreţită de vînt cu cel mai mare curaj.
Zilele începură să treacă şi viaţa bietei răţuşte, din pricina urâţeniei sale, era din ce în ce mai chinuită.
Toţi, în afară de mama sa, o copleşeau cu ocări, sau rîdeau de ea, şi cel mai adesea nu îşi găsea nici un locşor unde să stea câteva clipe liniştită.
Amărîtă şi deznădăjduită — mai ales fiindcă avea o fire blândă şi era dornică de prietenie — biata răţuşcă se hotărî să plece în lumea largă. Poate se vor găsi pe undeva, spera ea, şi nişte fiinţe care s-o primească şi s-o îngăduie cu bunătate alături de ele.
Într-o dimineaţă plecă. Aripile începuseră să-i crească, aşa încât se putea ajuta uneori şi de ele. O vreme se adăposti în nişte stufărişuri. Numai că aici se pornise o vînătoare de păsări. Un caine mare, ivindu-se pe neaşteptate, o vârî în toţi sperieţii. Împuşcăturile îi răsunau fioros în creier.
Scăpând cu bine din această încercare, porni în zbor mai departe. Sleită de puteri, poposi în ograda unei locuinţe ţărăneşti.
Ţăranca adăpostea în bordei o pisică şi o găină, care-i da ouă (de aceea găina se şi bucura de foarte multă trecere).
Văzînd răţuşca, ţăranca se bucură.
„Am s-o păstrez, cugetă, şi astfel, curând, voi putea avea la masă şi ouă de raţă care se ştie cât de gustoase sunt !”
Săptămînile însă treceau fără ca răţuşca să facă ouă. Aşa că ţăranca se supără.
Se apropia iarna. Totuşi răţuşca simţea o ciudată chemare spre depărtări.
Tocmai atunci, un cârd de păsări atât de frumoase cum încă nu-i mai fusese dat niciodată să vadă, se înălţă în văzduh. Erau albe ca zăpada, cu gâturile lungi şi mişcările lor din aripi aveau un farmec nespus.
— Cât de minunate sunt lebedele ! auzi vocea unei femei. Zboară către ţările calde.
Răţuşca îşi simţi inima bătându-i. Zbură şi ea, dar nu prea departe. Se lăsă pe oglinda lucie a unui lac.
Pe lac, coborând parcă din cer, se iviră trei lebede. Pline de măreţie, ele abia alunecau pe undele limpezi ale apei. Vântul domol al primăverii le juca voios în pene.
Cele trei lebede o înconjurară :
– Eşti surioara noastră, zise una.
Răţuşca se privi în oglinda apei. Intr-adevăr, în timpul iernii crescuse şi se transformase, numai că niciodată nu vrusese să se uite la ea însăşi. Oul din care se născuse fusese al unei lebede.
Ce fericire negrăită!
Patru lebede, păsări împărăteşti, străluceau orbitor în soare şi cea mai mândră dintre toate era aceea care fusese răţuşca urâtă.