Vreau și eu tot textul părintele trandafiri va rog
Răspunsuri la întrebare
Ierte‐l Dumnezeu pe dascălul Pintilie! Era cântăreț vestit [...]. Era dascăl în Butucani, bun sat și mare, oameni cu stare și cu socoteală, pomeni și ospețe de bogat. Iară copii n‐avea dascălul Pintilie decât doi: o fată, pe care a măritat‐o după Petrea Țapului, și pe Trandafir, părintele Trandafir, popa din Sărăceni.
Pe părintele Trandafir să‐l țină Dumnezeu! Este om bun; a învățat multă carte și cântă mai frumos decât chiar și răposatul tatăl său, Dumnezeu să‐l ierte! și totdeauna vorbește drept și cumpănit, ca și când ar citi din carte. Și harnic și grijitor om este părintele Trandafir. Adună din multe și face din nimica ceva. Strânge, drege și culege, ca să aibă pentru sine și pentru alții.
Mult s‐a ostenit părintele Trandafir în tinerețea lui. Școlile cele mari nu se fac numai iac‐așa, mergând și venind. Omul sărac și mai are, și mai rabdă. Iară cu capul se lucrează mai greu decât cu sapa și cu furca. Dar toate s‐au făcut și nici n‐au rămas lucru zadarnic. Trandafirică a ajuns popă în satul tătâne‐său, în Butucani, bun sat și mare, oameni cu stare și cu socoteală, dar la pomeni și la ospețe părintele Trandafir nu mergea bucuros.
Minunat om ar fi părintele Trandafir dacă nu l‐ar strica un lucru. Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată: prea de‐a dreptul, prea verde‐fățiș. El nu mai sucește vorba, ci spune drept în față, dacă i s‐a pus ceva pe inimă. [...] Un om ca el nici doi ani n‐a putut să stea în Butucani. Când una, când alta: o dată dă cu vorba în săteni, altă dată în protopop. [...] Cu mult, cu puțin, părintele Trandafir fu trimis de la Butucani la Sărăceni – pentru buna înțelegere între credincioși.
Popă‐n Sărăceni? Cine știe ce vrea să zică popă‐n Sărăceni! Dar așa‐i trebuie părintelui Trandafir! Cine vrea să sară peste groapă arunce‐și mai nainte desagii peste ea. Părintele Trandafir n‐avea însă decât o nevastă și doi copii: desagii îi erau deșerți. Pentru aceea îi era atât de greu să sară din Butucani la Sărăceni.
Pe Valea‐Seacă este un sat pe care oamenii îl numesc Sărăceni. Un sat „Sărăceni“ pe o vale „seacă“: mai rău nu poate să sune însămnarea unui loc.
[...] Primăvara, când se topește neaua în munți, Răpița se supără, varsă o parte din mânia ei în cracul de pe Valea‐Seacă, și asta încetează de a mai fi „seacă“.
În câteva ceasuri, Sărăcenii sunt numai prea bogați de apă. Așa o pat aproape în fiecare an. Când sămănăturile din vale par mai frumoase, Valea‐Seacă minte cu numele și spală tot ce‐i pică în cale. [...]
Sărăcenii? Un sat cum Sărăcenii trebuie să fie. Ici o casă, colo o casă... tot una câte una... Gardurile sunt de prisos, fiindcă n‐au ce îngrădi; uliță este satul întreg. Ar fi prost lucru un horn la casă: fumul află cale și prin acoperiș. Nici muruiala pe pereții de lemn n‐are înțeles, fiindcă tot cade cu vremea de pe dânșii. Câteva lemne clădite laolaltă, un acoperiș din paie amestecate cu fân, un cuptor de imală cu prispa bătrânească, un pat alcătuit din patru țapi bătuți în pământ, o ușă făcută din trei scânduri înțepenite c‐un par cruciș și cu altul curmeziș... lucru scurt, lucru bun. Cui nu‐i place să‐și facă altul mai pe plac.
În vârful satului, adecă la cel mai înălțat loc, este o alcătuială pe care sărăcenenii o numesc „biserică“. Ce să fie asta? Este o grămadă de groși bătrâni, puși unii peste alții în chip de pereți. [...]
Chiar de la început, părintele Trandafir a înțeles un lucru: cum că în Butucani era mai bine decât în Sărăceni. Oamenii aveau câte ceva; iară de unde este poți lua. În Sărăceni însă toate încuietorile erau de lemn. Și apoi părintele judeca: popa face treaba satului, iară satul să îngrijească de traista popii. [...]
„Un lucru! își zise părintele mai în urmă. În satul sărac popa nici spice n‐are de unde culege. Câtă vreme vor fi sărăcenenii leneși, ei vor rămânea săraci și eu flămând!“ Își puse dar de gând ca să facă din poporenii săi oameni harnici. [...]
În cea dintâi duminecă, părintele Trandafir ține o predică înaintea oamenilor ce s‐au adunat în număr mare ca să vadă pe popa cel nou. Nu este mai mare mulțumire pentru omul ce dorește binele altora decât aceea când vede că este ascultat de către alții și că vorbele lui prind rădăcini. [...]