Vreau si eu urgent un eseu despre vremurile de demult!
Răspunsuri la întrebare
Așa cum am spus-o de multe ori, mie mi-a plăcut la liceu. Cu toate frustrările, limitările, exigențele și ”dramele” lui. Acolo am iubit prima dată, am suferit prima dată, am avut primii prieteni buni, am descoperit diferența dintre senzație și rațiune. Mai mult, am ajuns să dau dreptate profesorului de genetică, Lepădatu, care ne spunea că liceul va rămâne cea mai frumoasă perioadă a vieții noastre. Deși atunci am râs neîncrezător. Sigur, nu-mi dau seama dacă e de bine faptul că, la mine, s-a confirmat :)
Acum, la mai bine de 28 de ani de când am făcut acestă fotografie, la finalul clasei a 12-a (K), unul din marile regrete e că n-am fost la nicio reuniune cu foștii colegi. Aș fi mers, dar nu știu dacă s-au organizat :) Mi-aș fi dorit tare mult să-i revăd pe cei care au contribuit la realitatea de care vorbeam mai sus. Și de unii profesori mi-e dor. Nu de mulți. Dar am avut dascăli buni. Și apropiați. Și interesați de noi, ca oameni. În poză e diriga, dna. Ionescu, de mate. Avea lentile foarte groase la ochelari, fără ei nu vedea, practic, mai nimic. Avea o problemă la unul dintre picioare și o voce ascuțită. Dar era o femeie cu un suflet mare și cald. care ne-a iubit și a avut grijă de noi, să nu ne rătăcim prin labirintul adolescenței.
Despre mulți (prea mulți) din cei din fotografii nu mai știu nimic. Despre alții mai aflu câteceva de pe facebook. Din păcate, cu niciunul nu am păstrat o relație, nici măcar de amiciție. Unii trăiesc peste mări și țări. Alții stau și acum în cartierul în care am copilărit împreună. Presupun că cei mai mulți sunt căsătoriți și au copii de vârsta pe care o aveam noi când ne-am pozat. Uneori, mi se face foaret dor de ei. Deși, ca să fiu foarte sincer cu mine, cred că mi-e dor de mine, cel de atunci, când eram cu ei. De iluziile mele, de idealurile mele, de naivitățile mele.