Vreau un rezumat pentru Kir ianulea de i.l caragiale. dau toate punctele mele am nevoie rapid
Răspunsuri la întrebare
Întunecimea-Sa consideră că singura şansă de a cunoaşte care este situaţia adevărată pe pământ este de a-l trimite într-o documentare directă „pe mititelul” Aghiuţă. Dardarot îşi încheie discursul în stil caragialesc, cu o expresie pleonastică: „Aşadar şi prin urmare, după multă chibzuinţă, am hotărât să trimit pe mititelul, pe Aghiuţă”, dar, nevăzându-l, se enervează răcnind: „Ce? n-a venit Aghiuţă?... Unde-i Aghiuţă?”. Mititelul, înnebunit de frică, se ascunsese „pântre diavolii mărunţei de la urmă”, dar când s-a auzit strigat, „a lăsat coada şi a ţipat: - Aici sunt, Întunecimea-Ta!”. Dardarot l-a înhăţat de urechi şi l-a scuturat „de-i trosnea junghietura” de mult ce-l iubea, fiindcă „era mititelul mucalit” şi când se plictisea de treburile împărăţiei îl chema să-i spuie „lafuri (palavre, vorbe, taifas) şi să-i facă giumbuşuri”.
Împăratul îi dă poruncă lui Aghiuţă să ia din comoara împărăţiei o sută de mii de galbeni, „aduşi alaltăieri cu zgârcitul pe care-l îngropară cu talerul pârliţii de mahalagii”, apoi să se ducă pe Pământ în chip de om muritor. Acolo, „să te căsătoreşti şi să trăieşti cu nevasta zece ani”, apoi va trebui să se prefacă mort, să-şi lase trupul pe pământ, iar el să se-ntoarcă la Dardarot şi „să-mi dai socoteală una câte una de toate pân câte ai fost trecut ca om însurat...”.
Deşi era „un drac şi jumătate”, Aghiuţă şi-a „vârât coada între picioare”, înspăimântat de greaua misiune de a avea de-a face cu o femeie. Îşi aminteşte de o altă misiune, când, angajându-se argat la o babă, aceasta îl pusese „să-i îndrepteze un fir de păr creţ” şi, deşi trăsese de el zi şi noapte, timp de trei ani, „de-aia firul se-ncârlionţa şi mai tare”, după care „s-a lipsit şi de simbrie şi de tot, ş-a fugit de la stăpână”. Dardarot îi mai spune că, timp de zece ani, va trebui să fie supus „la toate necazurile, slăbiciunile şi ticăloşiile pământenilor...la neştiinţă, la sărăcie, robie, prostie şi la mânie chiar”, fără să poată apela în vreun fel la forţele diavoleşti. Acestea fiind zise, împăratul „i-a tras un picior drept unde-ncepe să-i zică spatelui coadă”, Aghiuţă a luat suta de mii de galbeni şi a plecat într-un suflet „la-mplinirea datoriei”.
În drum spre pământ, Aghiuţă s-a prefăcut într-un om „nici matuf (bătrân, hodorog), dar nici prea ţângău (băietan, flăcăiaş, băieţandru), adică om în puterea vârstei, „frumos şi arătos”, hotărându-se să se instaleze la Bucureşti, „loc de petrecere”. Oraşul fiind mare, îi va permite să-şi înmulţească banii, că „vorba veche: dacă eşti sărac, du-te-ntr-o politie (cetate, oraş) bogată...din ce scapă pântre degete altora, poţi culege destul; dacă eşti bogat, du-te-ntr-una săracă... din orice firimitură dă s-aducă un nevoiaş la gură, îi smulgi peste jumătate”.
Ajuns în Bucureşti, a tras în centrul târgului, la hanul lui Manuc, unde a chemat un samsar care să-i găsească o casă mare şi frumoasă, cu multe camere „pentru stăpâni, musafiri şi slugi”, cu grădină şi fântână-n curte, cu pivniţe, bucătării, spălătorii, cu grajduri şi acareturi, „în sfârşit cu toate câte trebuiesc pentru aşezarea cuviincioasă a unui negustor chiabur”. După câteva zile, Aghiuţă se instalează în noua locuinţă şi, cunoscând „păcatul oamenilor” de a fi curioşi să ştie cine este, de unde vine, din ce trăieşte şi altele, numeşte mai mare peste slugi „o cotoroanţă zugrăvită şi smălţuită”, căreia îi povesteşte varianta vieţii sale, pe care o inventase cu scopul de a fi răspândită prin târg.
Astfel, kera Marghioala află că el se numeşte kir Ianulea, că provine dintr-o familie modestă din Sfântagora, că pe la vârsta de şapte ani plecase în pelerinaj cu părinţii, la hagialâc. În portul Salonic se îmbarcaseră pe o corabie care să-i ducă la Iafa. După trei zile şi trei nopţi, ca în basmele populare, părinţilor lui li se face rău, pentru că posteau, deprindere ce ţine de canoanele divine şi, în concepţia diavolului, din această cauză fuseseră supuşi chinurilor. Căpitanul corăbiei chemase un călugăr, „om învăţat, priceput la căutarea boalelor”, dar părinţii lui nu mai apucă să spună decât că mâncaseră „fasole şi ridichi”. Meticulos, călugărul îi întreabă încă o dată dacă au mâncat „fasole şi ridichi, ori ridichi şi fasole?”.
În zadar încearcă el să-i „frece pe pântece cu câlţi aspri”, cei doi îşi dau sufletul, îngrijorându-l pe căpitan, ca nu cumva să fie holeră, să nu mai poată intra în port, să i se strice marfa şi să rămână sărac. Călugărul îl asigură că este o boală „care bântuie mai cu samă în postul Paştelui” la creştinii din est, deoarece aceştia sunt deprinşi să mănânce ridichi şi fasole, două alimente care se luptă „cu iuţeală mare în măruntaie”, prăpădind omul. A doua zi de dimineaţă, după ce le aprinseseră „câte o lumânare de ceară” şi le-a cântat „vecinica lor pomenire”, i-au aruncat în mare. Căpitanul, milos, l-a luat pe copil mai întâi slugă, apoi ajutor, devenind în final tovarăş în afaceri.