ajutati-ma va rog o s dau coroana!
-scrie o compunere despre unirea principatelor romane si unificarea italiei si germaniei
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
a) Unirea Principatelor Romane
Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1918), a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea statelor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Unirea a fost legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.
Procesul, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări, a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului 1859 liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, act care a adus cele două state într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.
b)Unificarea Italiei
Stabilirea Republicii Italiene și mai târziu a Regatului Italiei, conduse de Napoleon, a început să încurajeze naționalismul în rândurile celor care trăiau în acele regiuni. Când regimul lui Napoleon a început să se clatine, alți monarhi italieni pe care i-a instalat au încercat să-și păstreze tronul hrănind acele sentimente naționaliste, pregătind începerea revoluțiilor. Printre aceștia s-a numărat și viceregele Italiei, Eugène de Beauharnais, care a încercat să primească acordul Austriei pentru a fi numit succesor la tronul Regatului Italiei, și Joachim Murat, care a chemat patrioții italieni să ajute la unificarea Italiei sub comanda sa.[1] După înfrângerea Franței napoleoniene, Congresul de la Viena (1815) a stabilit o nouă hartă politică a Europei. În Italia, Congresul a restaurat guvernele independente pre-napoleoniene, fie în mod direct sau sub puternica influență a puterilor europene, în special Austria (în nord) și Spania (în sud).
Dar grupurile din mai multe state italiene au început să popularizeze ideea unui stat Italian unificat din nou, hrănind focul naționalismului care a fost deja aprins în mulțime. În acel moment, lupta pentru unificarea Italiei a fost percepută în primul rând împotriva Imperiului Austriac și a casei de Habsburg, deoarece aceștia controlau direct partea de nord-est, astăzi Italia, predominant vorbitoare de limba italiană și erau singurele mari puteri ce se împotriveau unificării. Imperiul Austriac a înăbușit vehement sentimentul naționalist ce se născuse în rândul populației din peninsula italiană, precum și în alte părți ale imperiului. Cancelarul austriac Franz Metternich, un influent diplomat în Congresul de la Viena, a declarat cuvântul „Italia” ca fiind nimic mai mult decât o „expresie geografică”.
c) Unificarea Germaniei
Unificarea Germaniei s-a produs în jurul Regatului Prusiei, condus de dinastia Hohenzollern, având capitala la Berlin. Cel care a avut rolul decisiv în unificarea Germaniei a fost cancelarul Otto von Bismarck.
În anul 1861 pe tronul prusac a venit regele Wilhelm I, care în 1862 l-a numit cancelar pe Otto von Bismarck, care a dus o politică extrem de consecventă, având ca scop unificarea Germaniei, în jurul Prusiei. Pe plan intern el a condus cu o mână forte, a introdus serviciul militar obligatoriu şi a alocat sume bani de bani pentru industria militară. Principalul adversar în unificarea Germaniei a fost Austria, pe care Bismarck a încercat să o izoleze diplomatic. Astfel, în 1862 a încheiat un tratat de liber-schimb cu Franţa, iar în 1863 şi-a asigurat amiciţia Rusiei deoarece a închis graniţele Prusiei în faţa polonezilor, care se revoltaseră contra regimului ţarist şi încercau să se refugieze din faţa represiunii ruseşti.
În anul 1864 în urma unui război scurt cu Danemarca, Pruisa anexează ducatele Schleswig şi Holstein. În anul 1866 s-a declanşat războiul între Prusia şi Austria. Armata prusacă câştigă bătălia de la Sadowa. În uirma acestei victorii Prusia desfiinţează Confederaţia Germană, instituţie aflată sub influenţă austriacă, fiind înlocuită cu Confederaţia Germană de Nord, care reunea toate statele de la nord de râul Main sub influenţă prusacă. Astfel doar 4 mari state din sud mai rămâneau în afara Prusiei: Bavaria, Wurtemberg, Baden şi Hessa-Darmstadt, care erau susţinute de Franţa.