caracterizarea personajului gura de aur
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Narcis şi Gură-de-Aur – Herman Hesse
(UNDE PUN CU STELUȚĂ ACOLO ESTE CARACTERIZAT,AM TRIMIS SA VEZI IN GENERAL CE E DESPRE TOTI)
Publicat în anul 1930, romanul lui Hesse prezintă pe tot parcursul său evoluția personajului principal, Gură-de-Aur, surprinzându-l într-un sinuos drum de autocunoaștere și (re)găsire a sinelui. Adus de tatăl său de la o vârstă fragedă în mănăstirea Mariabronn, îl întâlneşte pe dascălul Narcis, cel care-i va deveni mentor și îi va influența în cea mai mare măsură destinul.
Cele două personaje sunt construite antitetic, dar firile lor sunt complementare, atrăgându-se reciproc și formând un tot desăvârșit.
***În timp ce dascălul de elină, Narcis, reprezintă omul lucid, spiritual, omul gândirii, al reflectării, chibzuit şi retras, înclinat spre abstract,*** Gură-de-Aur este o voluptos şi pătimaş, imagine a spontaineității, a simțirii, a trăirilor intense pentru care ideile există în măsura în care ele pot fi reprezentate prin ceva precis, palpabil.
Cei doi alcătuiesc o ilustrare magistrală a opoziției apolinic-dionisiac, la fel cum putem vorbi despre ambivalența Yin și Yang, atât în privința construcției personajelor, cât și a concepțiilor și a acțiunii în care sunt implicate.
Chiar dacă inițial Gură-de-Aur crede că menirea lui este aceea de a îmbrăca rasa și de a duce o viață retrasă în mănăstire după ce va termina școala, precum Narcis, dascălul îi ”citește” esența, total diferită de a lui și face din prietenia lor un scop pentru a-l îndruma pe tânăr spre propria cale:
Deslușea firea lui Gură-de-Aur, pe care, în ciuda antagonismului, o ințelegea până în adâncurile ei, căci era jumătatea cealaltă, cea pierdută, a propriei firi. […]Sarcina îi apărea limpede: a-i dezvălui taina purtătorului ei, a-l scoate din această armură, a-i reda adevărata, propria fire. Pag. 35
Dragostea juvenilă pentru ţigăncuşa Lise este motivul ce-l va face pe Gură-de-Aur să părăsească mănăstirea și pe dragul său prietenul său, Narcis, care intuieşte motivul plecării, dar nu încearcă nicio clipă să-l oprească; mentorul ştie că a sosit clipa celei mai importante călătorii pentru tânăr:
Dragă prietene, cât de puțin mă cunoști încă! Probabil că am împiedicat devenirea unui viitor călugăr, în schimb am deschis în tine calea către un destin ieșit din comun. Chiar dacă mâine ai incendia frumoasa noastră mănăstire sau ai predica vreo erezie smintită, nicio clipă m-aș regreta că te-am îndrumat să mergi pe această cale. Pag. 74
Ani de-a rândul umblă pribeag în lume din femeie în femeie, în derivă, fără vreun scop precis, la ”mila” circumstanțelor care îl fac chiar să omoare un om, până când, intrat într-o veche mănăstire, trăieşte o adevărată epifanie la vederea unei madonne sculptate prin intermediul căreia i se relevă adevărata sa menire. Pleacă în căutarea sculptorului Niklaus, făuritorul madonnei, la casa căruia stă ani buni și învață tainele sculpturii; rămâne până la desăvîrșirea propriei capodopere, statuia lui Ioan al cărei chip îl face după cel al lui Narcis. Senzația de gol apărută după terminarea sculpturii, (căci opera de artă nu mai aparține artistului după aducerea în forma finală, ci lumii), îl face să plece din casa meșterului. Hoinărind din nou, trece prin marea ciumă ce domneşte asupra țării, îi supraviețuiește (Refugiați îngroziți rătăceau singuratici, sălbăticiți, hăituiți de spaima morții. Alții de adunau, biciuiți de o înspăimântată poftă de viață, chefuiau și făceau orgii de dans și de dragoste, la care moartea le cânta din laută. Pag. 244) și ajunge, din cauza unei femei din clasa nobililor, să fie condamnat la spânzurătoare.
Deznodământul este unul cu totul neașteptat, căci Narcis, devenit între timp abatele Ioan îl scapă de pedeapsă și îl duce din nou la mănăstirea Mariabronn. Aici Gură-de-Aur se reapucă de sculptură, oferindu-i lui Narcis bucuria de a vedea rodul fructuos al sămânței plantate de el cu mulți ani în urmă – sinele autentic.