Cauzele marilor migratii din secolele III-IV
Răspunsuri la întrebare
Filosofii și istoricii sec. XVIII-XIX considerau că venirea migratorilor a fost sursa dezastrelor abătute asupra civilizației romane. Dar sursele au fost reinterpretate de curând în secolul XX. În istoriografia germană, migrația popoarelor a fost denumită "Volkerwanderung", fiind preferat conceptul de "migrație" decât cel de "invazie". Migrațiile sunt văzute ca mișcări pe distanțe a unor grupuri de indivizi, care se întorceau periodic în locul de origine, având ca scop deplasarea unor cirezi de animale în căutarea unor noi pășuni, spații de locuit sau pentru desfășurarea ocupațiilor[1].
Migrațiile sunt întâlnite încă din secolele V-IV î.Hr. spre Galia, Britania, Italia, Grecia, Asia Mică dinspre vest spre sud și est. Populațiile ce au migrat în secolele III-IV d.Hr., precum francii, anglo-saxonii, goții, longobarzii și vandalii au urmat direcția dinspre est spre vest sau dinspre nord-est spre sud-vest[2]. Au mai urmat și alte valuri de migratori, ca maghiarii care au intrat în Europa și au ajuns până în Burgundia în secolul X, urmați de uzi, pecenegi și cumani. Nou-veniții aduceau cu ei limbi și obiceiuri diferite, pe care le-au impus[3].
Pentru romani, migrațiile nu erau privite ca ceva nou. Îi denumeau "geți" pe goți sau "sciți" pe huni sau "sicambri" pe franci, considerând că popoarele aflate în afara imperiului erau la fel de "barbare", fie că erau celți, germanici sau migratori asiatici.
Inițial, imperiul avea resursele necesare pentru a înfruntă atacurile migratorilor. Exagerau efectivele și proporțiile amenințării barbarilor și considerau că aceștia veneau în număr foarte mare. Dar în realitate, migratorii nu aveau armate numeroase. În mișcările asiatice nu erau implicați mai mult de 30 000 de indivizi, iar în cele germanice nu depășeau 100 000 de indivizi. Tehnic, imperiul stătea mai bine. Armurile grele au fost abandonate după domnia lui Valens, dar dețineau artilerie și construiau fortificații din piatră "castella", linii de castre și turnuri din cărămizi la frontiere, precum și valuri de pământ consolidate cu palisade. Totalul efectivelor române era de 250 000, însă armata era alcătuită în mare parte din germanici în ultimele secole de existența ale Imperiului Roman de Apus. Legiunile cuprindeau doar 1000 de soldați, conduși de un perfect, legiunea fiind organizată în două cohorte comandate de tribuni. Împăratul dispunea de garda palatiana, compusă din infanterie și cavalerie. Sulița „pilum” nu mai era utilizată. A fost adoptată formația de luptă triunghiulară. Călăreții romani dispuneau de arcuri și erau îmbrăcați în cămăși cu zale. Migratorii excelau însă în lupta călare.
Cauzele migrațiilor erau complexe, la baza deplasărilor de populații fiind motive politice, economice, sociale, demografice și climatice. Când creștea presiunea politică și economică din partea imperiilor, exista un răspuns din partea populațiilor exterioare, nevoite să accepte supunerea, fie să refuze și să între în conflict cu puterea vecină. Se adaugă lentele creșteri demografice, pășunile sau terenurile agricole ce erau exploatate excesiv de populațiile semisedentare devenind insuficiente. Schimbările climatice au provocat de asemenea deplasările ce se suprapun cu perioadele de răcire a climei. Așadar, o serie de factori ce au provocat „efectul domino” au stat la baza deplasărilor, ca migrația hunilor și altor populații asiatice ce au determinat deplasările goților și altor populații germanice în interiorul imperiului. La periferia imperiului, triburile germanice s-au grupat în confederații[4].