comentariu pentru prima strofă din "Sara pe deal" de Mihai Eminescu.
Va rog mult
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
SARA PE DEALde Mihai Eminescu
Publicată în 1885 în revista ieşeană “Convorbiri literare”, poezia “Sara pe deal”ilustrează două dintre temele fundamentale ale liricii eminesciene: iubirea şi natura.Ca
specie literară
, este o
idilă
cu puternice note de
pastel
, prin care se creează undeplin echilibru între planul uman şi cel natural.
Titlul
cuprinde două determinări foarte concentrate, referitoare la timpul şi spaţiulidilei. Primul termen, un indice temporal, trimite spre momentul aşteptatei întâlniri care este,în manieră romantică, “sara” (arhaism fonetic sugestiv în plan stilistic), cu aura ei de mister şimelancolie, cu clipele roditoare de taină. Locul e, raportat la peisajul din jur, o proeminenţă.Departe de sat, dealul devine o insulă a iubirii, dominând lumea.
Tematic
, “Sara pe deal” este un poem al dorului de dragoste, al visului pur, alaspiraţiei spre ideal. Mânat de dor, eul liric îşi imaginează – înaintea experienţei – povestea deiubire trăită în mijlocul unei naturi care filtrează şi potenţează sentimentul.
Organizarea compoziţională
a poeziei urmăreşte sugerarea raportului dintre cele douărealităţi: a omului şi a naturii. Primele patru strofe au un caracter precumpănitor descriptiv,realizând un pastel al înserării. Doar ultimul vers al fiecărei strofe trimite spre elementuluman, sugerând o gradare a sentimentului (de la imaginea iubitei care aşteaptă sub salcâm până la combustia sufletească a îndrăgostitului). În ultimele două strofe accentul cade pe“spectacolul” erotic, refăcându-se un fragment din ceremonialului cunoscut al eroticiieminesciene.Încă din prima strofă se creează un tablou de o magică plenitudine, în care elementeletelurice (dealul, salcâmul, apele) şi cele cosmice (stelele) par a se întâlni. Impresia e sugeratăde o imagine vizuală, privirea urmând o linie ascendentă, o dată cu turmele ce urcă dealul.Buciumul, personificat, “sună cu jale”, iar susurul apelor care “plâng în fântâne”(personificare) contribuie, paradoxal, la accentuarea tăcerii din jur. Sunetele sunt estompate,dulci-melodioase, melancolice. Tot tabloul pulsează, plin de dor, în centrul lui aflându-seimaginea iubitei, surprinsă în ipostaza înfriguratei aşteptări a clipei întâlnirii. Evocarea serealizează din perspectiva bărbatului, a eului liric, prezent în text prin forme pronominale de persoana I singular (“m-“, “pe mine”). El se adresează unui “tu”, adică iubotei, dovadăvocativul “dragă” şi formele verbale şi pronominale de persoana a II-a singular (“aştepţi”,“tu”): “Sara pe deal buciumul sună cu jale, / Turmele-l urc, stele le scapara-n cale"