Comentariul poeziei "Revedere" de Mihai Eminescu
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Poezia Revedere, de Mihai Eminescu (1850-1889), a fost publicată în revista „Convorbiri literare”, la 1 octombrie 1879, deşi fusese scrisă cu câţiva ani înainte.
Sursele de inspiraţie sunt doinele culese de poet în peregrinările sale prin ţară, în care codrul este simbolul universului, al regenerării veşnice. Creaţie de maturitate, această poezie reflectă o nouă modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind îmbogăţite şi înnobilate cu profunde gânduri filozofice.
Tema poeziei ilustrează vremelnicia şi fragilitatea omului în contrast cu perenitatea naturii, simbolizată de codrul veşnic, altfel spus, poezia exprimă tema timpului exprimată prin condiţia efemeră, de muritor a omului aflată în relaţie de opoziţie cu eternitatea universului. Elementul prin care se realizează tema este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirică a universului, iar ca figură artistică de construcţie se remarcă antiteza.
Ideea exprimă melancolia şi tristeţea poetului pentru viaţa trecătoare a omului şi admiraţia pentru veşnicia naturii.
Titlul sugerează bucuria reîntâlnirii poetului cu un prieten de care i-a fost dor, cuvântul având, din punct de vedere semantic, rezonanţe afective, implicând totodată şi sensul de scurgere a timpului.
Structura: Revedere este o elegie filozofică, în care meditaţia, reflecţia asupra timpului este elementul de referinţă care domină întreaga poezie. Timpul filozofic are la Eminescu două valenţe, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual, care marchează prin curgerea sa implacabilă şi ireversibilă condiţia omului muritor şi timpul universal, care semnifică eternitatea, veşnicia proprie numai firii, Universului.
Compoziţional, poezia este structurată în formă dialogată şi pe două planuri distincte: unul uman şi celălalt al naturii şi patru secvenţe lirice corespunzătoare celor două întrebări şi celor două răspunsuri, ale poetului şi, respectiv, ale codrului.
Incipitul este reprezentat de vocativul afectuos, sentimental - „codrule”- reluat de diminutivul „codruţule”.Poezia începe printr-o întrebare adresată direct de către eul liric, codrului personificat, în care se simte intimitatea tonului, sentimentul de prietenie, pentru acesta, precum şi bucuria revederii, concretizată,prin diminutivele ecvenţa lirică următoare este o interogaţie retorică a eului liric, în care conceptul filozofic al timpului este sugerat deosebit de expresiv: „Vreme trece, vreme vine”, trecerea ireversibilă şi implacabilă a timpului însemnând pentru natură o regenerare permanentă, o continuă întinerire ltima secvenţă conţine răspunsul codrului în care accentele filozofice se intensifică, versul „Ce mi-i vremea, când de veacuri” sugerând veşnicia, eternitatea naturii. Ideea existenţei trainice şi perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentată prin rezistenţa acestuia în faţa timpului, a cărui curgere ireversibilă nu-l afectează.
Timpurile verbelor care exprimă atitudinile şi ideile poetului şi ale codrului se află în relaţie de opoziţie. Astfel, eul poetic se proiectează în timpul trecut, ca simbol al efemerităţii sale prin această lume, iar codrul se exprimă numai la prezentul etern, ca semn al veşniciei universului.
Procedee artistice / figuri de stil
Principala figură de stil este personificarea: răspunsul codrului, care „ascultă” viscolul, doinele şi care gândeşte, conştientizează dăinuirea, statornicia naturii: „Iar noi locului ne ţinem, / Cum am fost aşa rămânem”.