Eseu pe tema Politica externa a romaniei anul (1871 - 1914) ROG URGEN
40 de puncte
Răspunsuri la întrebare
Inainte de a fi independenta, Romania a desfasurat actiuni de politica externa care vizau atingerea acestui obiectiv (a se vedea Conventia comerciala cu Austro-Ungaria din 1875) iar dupa 1878 s-a cautat asigurarea securitatii prin politica de aliante cu statele vecine si cu marile puteri. Una din principalele probleme de politica externa, cu consecinte importante si asupra integritatii teritoriale a Principatelor si apoi Romaniei a fost cea a statutului Dunarii.
Dunarea s-a aflat in atentia marilor puteri, statutul sau si al gurilor Dunarii facand obiectul unor reglementari succesive prin tratate si conventii.
Un prim moment in care problematica Dunarii este luata in considerare il reprezinta tratatul de la Bucuresti dintre Rusia si Turcia, semnat la 28 mai 1812, care a pus capat razboiului ruso-turc desfasurat intre 1806-1812.
Cu acest prilej Rusia ia in stapanire bratul Kilia (Chilia), devenind riverana la Dunare.
Ciocnirile de interese intre marile puteri europene au pus la ordinea zilei necesitatea rezolvarii problemei libertatii de navigatie pe fluviile internationale si consacrarea ei intr-un act international. Prilejul folosit pentru indeplinirea acestui deziderat l-a reprezentat Congresul de Pace de la Viena, intrunit in urma primei abdicari a lui Napoleon.
Prin Actul final din 1815 se prevedeau, in articolele 108-118, principiile fundamentale ale dreptului fluvial.
Astfel, conform articolului 109, navigatia pe raurile internationale era libera pentru toate statele, fara deosebire intre statele riverane si statele neriverane; se face insa precizarea ca libertatea de navigatie se aplica numai pentru navigatia comerciala, nu si pentru cea de razboi. Congresul a hotarat ca acest regim sa fie aplicat numai apelor Rin, Necker, Maine, Moselle, Escaut si Meuse, excluzand de la aceste principii Dunarea.
Motivul acestei situatii il reprezinta dorinta Austriei si Rusiei, care aveau interese speciale la Dunare, de a impiedica amestecul celorlalte puteri europene in reglementarea navigatiei pe acest fluviu.
Astfel in prima jumatate al secolului al XIX-lea, asistam in continuare, la o lupta acerba, mai ales intre marile puteri vecine pentru preluarea controlului asupra Dunarii.
In acest sens, in 1817, a fost incheiat un protocol intre ambasadorul Rusiei la Constantinopol si Poarta Otomana, prin care bratul Sulina, principalul brat navigabil al Dunarii, trecea sub stapanire rusa. Rusia facea astfel al doilea pas in politica de instaurare a controlului asupra gurilor Dunarii.
Protocolul din 1817 a fost confirmat prin Conventia ruso-turca, incheiata la Cetatea Alba (Akkerman) in 1826, care prevedea cedarea bratului Sulina catre Rusia si acordarea libertatii de navigatie pentru vasele comerciale rusesti, in toate marile si apele Imperiului Otoman.
Ultimul moment al preluarii de catre Rusia a gurilor Dunarii, l-a reprezentat Tratatul de pace de la Adrianopol din 1829, incheiat in urma unui nou razboi ruso-turc (1828-1829).
Conform prevederilor acestui tratat, Turcia, infranta, a cedat Rusiei bratul Sf. Gheorghe, moment ce marcheaza trecerea navigatiei de la gurile Dunarii sub controlul exclusiv al Rusiei tariste. Turcia ramasa riverana pe malul drept al acestui brat, se obliga sa nu ridice nici un fel de fortificatii si sa nu permita locuirea acestui mal pe o distanta de doua ore de drum de la fluviu.
Consecventa politicii sale la Dunare, Rusia incheie la 25 iulie 1840 o conventie cu Austria, la Petersburg, in care se proclama principiul libertatii de navigatie pe toate cursurile fluviilor pe care Rusia si Austria erau riverane. Prin acelasi act, Rusia se angaja sa faca lucrari de amenajare pentru a impiedica impotmolirea bratului Sulina si sa construiasca un far la aceasta gura de varsare, vasele austriece fiind obligate sa plateasca in schimb taxele pentru acoperirea cheltuielilor reclamate de aceste lucrari. Cu toate acestea, guvernul tarist a avut o alta atitudine fata de navigatia de la gurile Dunarii. Astfel el a incercat sa impiedice comertul Principatelor dunarene; in ceea ce priveste lucrarile de intretinere la gura Sulina, acestea au fost neglijate de catre autoritatile tariste, fapt care a dus la scaderea adancimii senalului navigabil, punand astfel in pericol navigatia vaselor comerciale. Mai mult, au fost impuse masuri vexatorii: carantina si obligatia ca vasele ce ajungeau acolo sa fie tinute multa vreme pentru dezinfectare.