Imaginează-ți că ai fost în vacanță, într-o călătorie cu trenul. Scrie un text narativ, de cel puțin 150 de cuvinte, în care să prezinți o întâmplare din acea călătorie, incluzând o secvență dialogată, de minimum patru replici, şi una descriptivă, de minimum 30 de cuvinte. Punctajul pentru compunere se acordă astfel: conținutul compunerii - 12 puncte redactarea compunerii - 8 puncte (marcarea corectă a paragrafelor - 1 punct; coerenţa textului - 1 punct; proprietatea termenilor folosiți - 1 punct; corectitudinea gramaticală - 1 punct; claritatea exprimării ideilor - 1 punct; ortografia - 1 punct; respectarea normelor de punctuație - 1 punct; lizibilitatea - 1 punct). Notă! Compunerea nu va fi precedată de titlu sau de motto. Punctajul pentru redactare se acordă doar în cazul în care compunerea are minimum 150 de cuvinte și dezvoltă subiectul propus. • .Repede!
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Un șuierat prelung. O smucitură care ne-a făcut pe toți să îmbrățișăm, fără voie, scaunul din față. Câteva zeci de suflete rămase cocoțate pe sprânceana unui deal, în mijlocul pustietății. Un mecanic de locomotivă prea sigur pe el, temeri, neliniște, o prăpastie ce se căsca în stânga și în dreapta noastră. Dar cum a început totul?
Cred că era sfârșitul lui august – nu-mi mai amintesc bine – când alor mei le-a venit ideea de a petrece câteva zile la munte. Cred și eu; după o săptămână de arșiță la mare, merge de minune un sejur în aerul ozonat al crestelor. Așa că, într-o dimineață, iată-ne pe toți trei așteptând disciplinați la casa de bilete a celebrului tren Mocănița. Cerul era senin și limpede precum cristalul, iar liniștea dimineții nu era tulburată decât de trilurile păsărilor multicolore. În zare se desenau crestele gri-albăstrii ale munților, iar până la ei se întindea un covor verde de catifea. Pe acolo, printre cocoașele dealurilor și prin sălbăticia codrilor, urma să se aibă loc aventura noastră.
Era însă mult prea multă liniște și parcă prea mergea totul perfect, ca să nu se întâmple ceva. Să ne-nțelegem: Nu sunt genul care să cobească, dar chiar am reputație de ghinionist. Adică sunt sigur că, dacă mâine ar ploua cu supă, eu aș ține în mână o furculiță. Pur și simplu simțeam că urmează să se întâmple ceva.
– Nu mai cobi, Luca! mi-a zis tata, neputându-și stăpâni un râs. Nu are ce să ni se întâmple.
– Bine, tată, dar de unde știi tu că piesa asta de muzeu mai poate urca atât și că ne va aduce înapoi după patru ore? Pe bune, patru ore?!
– Nu e piesă de muzeu, Luca; e un trenuleț sprinten, care încă funcționează după atâția ani. Vezi tu, nu se făceau lucruri chiar atât de rele pe vremuri…
– O avea cărbuni suficienți? am mai întrebat eu, moment în care în jur am auzit hohote de râs.
– Da, fiule, mi-a răspuns de alături un bătrân blând, cu barba lungă și albă. Merge cu motorină și are suficientă. Nu-ți face griji.
Într-adevăr, îndrăznețul trenuleț începu să cutreiere sprinten Valea Vaserului, urcând domol și coborând în viteză prin oceanul de verdeață. Tocmai când începusem să mă obișnuiesc, iar călătorii se pierduseră deja în farmecul priveliștii, o smucitură scurtă ne-a trezit pe toți din beția frumosului. Am crezut că se rup șinele de la frâna puternică, iar o teamă grozavă mi s-a cuibărit în suflet.
Trenul nostru era acum cocoțat pe culmea unui deal și nu se mai mișca deloc. După zeci de secunde de tăcere, care mie unuia mi s-au părut minute, vocea mecanicului a risipit toată îngrijorarea:
– Stimați călători, ne aflăm pe culmea cea mai înaltă a traseului. Aici vom rămâne zece minute, pentru a putea permite trenului care coboară să intre pe linia lui. Sunteți pe „acoperișul Văii Vaserului”. Bucurați-vă de peisaj!
Ah, și vă rog să mă iertați că am frânat atât de brusc, dar Mocănița noastră e destul de bătrână și cred că aceasta este ultima călătorie a ei cu vechiul sistem de frânare! De mâine, la doctorul de Mocănițe cu ea!…