Indetenfica modul de organizare a provinciei dacia
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Principiile şi regulile de organizare a provinciilor în cadrul Imperiului Roman
au fost statuate odată cu trecerea de la forma de organizare republicană la cea
imperială. Iniţiativa în această direcţie i-a revenit primului împărat Octavianus
Augustus (27 î. Hr. — 14 d. Hr.), care a divizat provinciile în două mari categorii:
provincii senatoriale şi provincii imperiale. Provinciile senatoriale erau situate de
obicei în interiorul imperiului, motiv pentru care nu dispuneau de trupe. Ele erau
conduse de guvernatori numiţi de către Senatul roman dintre acei membri ai săi
care exercitaseră la Roma magistraturile supreme (consulatul şi praetura). Provin-
ciile imperiale erau situate de obicei la hotare, în consecinţă trebuiau să dispună
de trupe. Aflate la dispoziţia împăratului, provinciile imperiale erau administrate
prin intermediul unor înalţi funcţionari numiţi direct de către acesta. Provinciile
imperiale în care staţionau una sau mai multe legiuni (unităţile de elită a armatei
romane) erau rezervate unor guvernatori de rang senatorial (membri ai ordinului
senatorial), care purtau titlul de legatus Augusti pro praetore („delegat al împăra-
tului în loc de praetor”).
Oraşele romane din Dacia au fost împărţite în două categorii: municipiile
(municipia) şi coloniile (coloniae)jurul oraşelor se aflau diverse unităţi teritoriale care depindeau administrativ
de acestea. Astfel de entităţi administrativ-teritoriale erau forurile (fora) şi concili-
abule (conciliabula), un fel de târguri cu magistraţi proprii, aleşi de locuitori. Cele
mai importante unităţi administrative erau însă ţinuturile (territoria)Satele (pagi sau vici)
erau conduse de regulă de către doi magistraţi (magistrati), însă sunt cunoscute
însă şi cazuri în care conducerea era asigurată de un singur magistrat. În activită-
ţile lor, magistraţii erau ajutaţi în chestiunile financiare de câte un questor, iar în
cele administrative, de către un consiliu sătesc (ordo). Conducătorii satelor erau fie
aleşi de către locuitori, fie numiţi de către autorităţile superioare. O situaţie juridică
aparte o aveau aşezările rurale dezvoltate pe lângă castrele romane: vici militares
şi canabae. Acestea erau, în general, formate din veterani, bancheri, negustori,
meşteşugari, membri ai familiilor soldaţilor care însoţeau trupele. Ele se aflau sub
autoritatea directă a comandantului unităţii militare locale şi depindeau de castru
din toate punctele de vedere: militar, administrativ-fiscal şi judecătoresc.