libertatea omului de a trage cu pusca in calitate de vanator
Răspunsuri la întrebare
În anii comunismului de suprafață, existau două mese la care nu se așeza nimeni. Una – la restaurantul Casei Scriitorilor din București, acel sarcofag arhitectonic de pe Calea Victoriei, din coasta Muzeului Colecțiilor de Artă. Acolo, în colțul de unde putea domina toată haita de bețivi zurbagii, prezida la orele prelungite ale prînzului leoninul silențios Eugen Jebeleanu, poet de partid mîntuit prin tragedia dispariției premature a soției sale, delicata graficiană Florica Jebeleanu-Cordescu, a cărei moarte l-a transformat dintr-un valet obedient într-unul înnobilat de panașul suferinței. Cealaltă – la Complexul de odihnă al creatorilor (scriitori, artiști, actori, muzicieni, cineaști) de la Sinaia-Cumpătu. Acolo apărea, scurt, pentru cele trei mese ale zilei, Geo Dumitrescu, poet și dînsul. Un individ minuscul, șters, cu părul nefiresc de negru pentru cineva care purta în spate o vîrstă, nemișcat și tăcut ca o mumie, cu un tricou col-roulé în aceeași nuanță cu părul – personaj desprins parcă din filmele lui Godard. Dacă notorietatea lui Jebeleanu era limpede și iritantă, anonimatul lui Geo Dumitrescu, începînd de la nume și terminînd cu prestația lui antisocială, genera o senzație de neliniște inconfortabilă, greu de definit.
Postura lui Jebe (cum i se spunea în mod confidențial, șoptit) dădea naștere la sporadice atacuri cu invective și pupături. Încremenirea glacială a lui Geo Dumitrescu (al cărui nume nu putea fi rostit decît în totalitate, fără rest și fără diminutiv) stimula o atenție mereu frustrată: ne aflam în mod cert în prezența unui eon intens, ale cărui sursă și destin ne rămîneau mereu străine. Știam despre el doar că avusese tuberculoză, că se autoexilase la Sinaia sub pretextul aerului prielnic și că nu mergea niciodată la București. Scrisese pe vremuri o carte cu un titlu de neconceput în perioada tristă a neodogmatismului ceaușist – Libertatea de a trage cu pușca. Nu o citise nimeni – părea a fi ascunsă undeva în paginile îngălbenite ale literaturii anilor ’40, perioadă tulbure și plină de probleme ideologice. Probleme pe care Geo Dumitrescu le tranșase în favoarea sa la vremea respectivă, fiind un autor „de stînga“. Ceea ce îi îngăduia în anii terorii naționalist-comuniste să nu mai fie nimic – deci să fie liber prin absență.
De fapt, asta era tulburător în prezența lui Geo Dumitrescu, printre efluviile stătute ale cantinei de la Cumpătu – senzația că el murise de mult, într-o perioadă a nebuniilor literare și politice, cînd violența și libertatea erau acceptabile. Iar această moarte veche îi dădea privilegiul unei vieți în contumancie. Uneori, mi-l imaginam ascuns în camera sa cu terasă, de la Vila 5, trăgînd cu pistolul în pereți, personaj kafkian-musilian, melancolic, precis și ironic, marcînd secundele istoriei care se descompune cu găuri artistic dispuse în tencuiala pătată de igrasie.
- iti poti scoate tu ideeile principale