Limba română, întrebare adresată de daniela123547, 8 ani în urmă

Mă poate ajuta cineva ?
Poezia Despărțire

Anexe:

daniela123547: Poezia Despărțire de Mihai Eminescu

Răspunsuri la întrebare

Răspuns de darius182002
2

Răspuns:

”Despărțire” este o elegie , apartinând  romantismului, în care poetul , dezamăgit in dragoste, isi consideră zadarnică viața, infiripandu-se in mintea sa gândul teribil al mortii. Dorința sa e să fie uitat de semeni, de insăsi iubita sa. Poetul isi manifestă în cadrul poezie pesimismul său, trăsătura tipic eminesciană.  Emoțiile si gândurile  transmise depășesc limitele realitatii patrunzand  in sfera fanteziei, fapt ce incadreaza poezia in cadrul romantismului.Publicată, ca și Foaia veștedă, în numărul din 1 octombrie 1879 al revistei Convorbiri literare poezia Despărțire respiră aceeași atmosferă de tristețe compactă, intratabilă, provocată de amintirea unei mari iubiri pierdute.

Din poezie nu reiese motivul despărțirii dar  se sugerează (în al doilea vers al poemului, străbătut parcă de o undă de gelozie) este că iubita nu mai este cea de altădată, că nu-și mai aparține, că s-a dăruit – putem presupune – altui bărbat:

„Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?/ Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta”.  Învinovățirea este vagă, ipotetică, neconvingătoare, poetul nu o repetă și nici n-o completează, ci schimbă subiectul cerându-i iubitei cu ardoare să-l uite:

„Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.”

Dorința poetului de a fi uitat cu desăvârșire, ca și cum nici n-ar fi existat în viața femeii, aduce aminte,  de dorința exprimată de el în Rugăciunea unui dac, de a dispărea integral, definitiv din lume, de a avea parte de inexistența absolută a cuiva care nu s-a născut și nici nu se va naște vreodată:

„Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,/ Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit,/

Ca şi când niciodată noi nu ne-am fi găsit,/ Ca şi când anii mândri de dor ar fi deşerţi”.

Despărțire este varianta sentimentală a impresionantului poem metafizic, de o sumbră grandoare Demn de remarcat este faptul că strania solicitare, tranșantă, care în principiu nu ar mai putea lăsa loc unor nuanțări sau circumstanțieri, se desface într-un discurs melodramatic. Așa cum în Rugăciunea unui dac poetul cere ca, înainte de a fi șters din cartea lumii, să fie bătut și umilit, aruncat în șanț, sfâșiat de câini, în Despărțire el îi pretinde iubitei nu pur și simplu să-l uite, ci să fie nemiloasă cu el, hărăzindu-l unui sfârșit cumplit:

„Cu faţa spre părete mă lasă prin străini,/ Să-ngheţe sub pleoape a ochilor lumini/…/ Apoi − de vor – m-arunce în margine de drum…/ Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.”

Explicație:

Alte întrebări interesante