Question

O POEZIE DE V. ALECSANDRI DIN VOLUMUL PASTELURI. 

Answer 1

Toamna ţesătoarede Vasile Alecsandri                                                 Toamna mândră, harnică               
         Şi de bunuri darnică          
              A-mpărţit a ei comori:                 
       Frunza-i dat-au vântului,           
             Iar roada pământului           
             Dat-o au la muncitori.         
                Dat-au in pentru ştergare           
             Şi porumb pentru coşare              
          Plin de ţinte aurii,               
         Şi toţi strugurii de vie           
             Pentru dalba veselie        
                De la nunţi şi cumătrii.  
                       Dat-au încă pentru coasă              
          Iarba-i verde şi frumoasă               
         Care-n mai au înflorit;                     
   Şi-a ei păsări cântătoare,                      
  Şi-a ei şiruri de cocoare                      
  Tainicului Răsărit.               
          Ş-au rămas, sărmana, goală,     
                   Pe când viforul se scoală      
                  Aducând gerul de an!             
           Ce-a să facă ea la iarnă?               
         Norii vin ca să aştearnă                   
     Pe câmpii un lung troian.                 
        Vai de ea! Ce-a să devie              
          Sub cumplita vijelie                 
       Care suflă oţerit                   
     Peste văile uscate,                
        Peste apele-ngheţate,         
               Peste codrul desfrunzit?     
                    Dar nu-i pasă! Cât e soare,      
                  Toamna, mândră ţesătoare,      
                  Pune furca-n brâul ei,           
             Ca să toarcă şi să ţese              
          Pânză lată-n iţe dese                   
     De-nvelit umerii săi.                   
      Şi torcând de-a lungul trece       
                 Peste brazda murgă, rece,
                        Unde ies painjini mii.        
                Iar fuioru-i de mătase               
         Pe pământ în urmă lasă                
        Mreji de raze argintii.                     
    Câte lanuri, văi întinse,            
            Toate-acuma sunt cuprinse    
                    De lungi fire ce lucesc.  
                      Unele s-adună în caier,        
                Altele, pierdute-n aer,              
          Tainic, lin călătoresc.                    
     Toamna grabnic le urzeşte,               
         Le-mpleteşte, nevedeşte,            
            Şi cu toate la un loc                 
       Ea-şi lucrează o învelitoare           
             Ca să meargă-n şezătoare      
                  Şi să ia parte la joc.             
            Iat-o în cămeşă albă,          
              Cu lefţi mari lucind în salbă,    
                    Mari cât ochii săi căprii.    
                    Trista iarnă-o pizmuieşte          
              Şi prin neguri o pândeşte               
         Descântând vrăjitorii.                     
    Iar românul cu drag spune:                 
       “Doamne! fă încă-o minune!                  
      Scoate-o faţă-n calea mea,                   
     Ca şi toamna harnică                   
     Şi de suflet darnică,                   
     Să-mi fac traiul meu cu ea!”