Obiceiurile, traditiile, religiile si imbracamintea geto-dacilor
urgent!!
dau coroana
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Îmbrăcămintea geto-dacilor, destul de simplă, semăna întrucâtva cu portul popular românesc. Bărbaţii purtau pantaloni (cioareci) de două feluri: mai largi sau mai strâmţi pe picior, în genul iţarilor. Cămaşa, despicată în părţi, o purtau pe deasupra cioarecilor, incingându-se cu un brâu lat, probabil de piele sau, eventual, din pânză groasă. O haină cu mâneci şi cu creţuri, o mantie scurtă, fără mâneci, având uneori franjuri, sau o şubă cu blană pe dinăuntru, nu prea lungă, constituiau veşmintele de deasupra. Mantia, prinsă cu o fibulă (agrafă), avea, pare-se, o glugă cu care dacii îşi acopereau capul pe vreme rea. Femeile purtau o cămaşă încreţită, cu mâneci scurte, şi o fustă. Columna Traiană ni le înfăţişează purtând uneori şi o manta lungă, bogat drapată. O basma, probabil colorată, le acoperea părul.
Religia geto-dacilor a fost politeistă, eventual henoteistă, centrată în jurul zeului important Zalmoxis. Herodot afirma că dacii erau monoteiști, dar opinia majoritară a istoricilor de azi este că dacii nu erau monoteiști și că nu se poate avea prea multă încredere în afirmațiile lui Herodot.
Legendele tracice spuneau că, după decapitarea sa de către preotesele Soarelui, capul marelui poet şi profet Orfeu a fost aruncat în râul Naparis şi, plutind pe apă, a continuat să cânte. Cu prilejul acelui tragic eveniment, a început să plouă vijelios, fenomenul ţinând câteva zile.
De atunci, tracii, ca să provoace ploile şi să stingă seceta, au creat unul din misterele orfice, punând o păpuşă într-o corăbioară şi dându-i drumul pe apă. Obiceiul a căpătat denumirea de GAL-LIEN ”Care pluteşte; Care zboară; Care sare; Care năvăleşte” (cf. rom. clean; cârlan; grec. ghaleona ”corabie”), de unde româna a moştenit Caloian, cu varianta Scaloian
Geto-dacii au fost descrişi de contemporanii lor ca fiind, printre altele, o seminţie cu multe ritualuri bizare chiar şi pentru acele vremuri. Plângeau când li se năşteau copiii, râdeau înaintea morţii, femeile se aruncau în flăcările rugului pe care incinerau cadavrele soţilor, iar regii îşi sacrificau fiii, pentru a-i trimite soli la Zalmoxe.
Dacii erau altfel decât celelalte seminţii, atât prin straie, chip, cât şi prin comportament, scria istoricul Ioan Lupaş, autorul cărţii ”Romanii şi Dacii - Luptele lor şi obârşia neamului românesc”, apărută în anul 1908.