povestire în scris o vizită în atelierul lui Brâncuși
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Eram la Paris in anul 1922. Într-o zi de primăvară întârziată am mersla atelierul lui Brâncuşi.El mă aştepta. Mi-a deschis uşa. Doi ochi mici, albaştri, m-au sfredelitcu privirea, din umbra orbitelor adânci.M-a întâmpinat cu glas cântărit.- Vra să zică, eşti fata lui Barbu Delavrancea.... mda.... şi cânţi la pianfrumos....Intrasem în casă.O casă din satul nostru românesc: odaie mare, cu pereţi văruiţi, vatră imensă, cu un ceau negru pe pirostrii, masă rotundă,tăiată în trunchi de copac, înconjurată de butuci la fel, pe trei picioare.Brâncuşi mă examina fără indulgenţă. Totul era vioi în el, barba sură, părul lăsat în voie, haina de lucrător, mâinile agere. De pe diferite portiţe decărămidă, văruite şi ele, se înălţau ca trestiile alămuri cioplite în feluriteforme. Pe un scrin erau nişte pepeni ovoidali, din acelaşi metal. Luceau atâtde tare, încât mi s-a părut că le aud vibraţia de violoncel.- Ce vii sunt!Brâncuşi a surâs.- Le şlefuiesc cu mâinile, luni de zile, până sunt însufleţite. Ăsta e portretul unei domnişoare.Şi mi-a pus degetul pe unul din pepeni, pe care apărea desenulsimplificat al unui ochi.În faţa mea, tăiată ca un fierăstrău, o bucată voluminoasă de alamădomina vertical celelalte obiecte.- Ce zici de asta? Dacă vei ghici ce reprezintă, te voi pofti la prânz şi aisă mănânci ciuperci pregătite de mine.Am privit, şi în urechi mi-a răsunat de departe un glas răguşit.„Cucurigu gagu, cântă cocoşul”, am răspuns.Ochii lui Brâncuşi au strălucit:- Bravo! Nimeni n-a simţit până acum că alama asta cântă. Va să zică,n-am greşit. Dumneata îmi dovedeşti că am izbutit. Îţi mulţumesc