povestirea textului Aurel Vlaicu
povestirea
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Autorul ne prezintă povestea micului Aurel Vlaicu, locurile și oamenii din satul său natal, ne este descrisă familia lui, obiceiurile și tradițiile locale, poveștile care i-au luminat și încântat copilăria.
Ca mic copil, Aurel Vlaicu era bucuros să stea pe lângă tatăl său, meșteșugar al satului, pe care îl imita și din această joacă îi ieșeau lucruri „serioase, frumoase și folositoare”. Micul meșteșugar „de mic dădea semne de om mare”, fiind apreciat pentru aceasta de către badea Dumitru, tatăl său.
În timpul unei șezători, copilul Aurel a auzit povestea „calului zburător” și astfel i-a încolțit în minte ideea că „și oamenii pot să zboare, dacă descoperă taina”. Așa a început micul-curios să observe zborul păsărilor „care zburau în unghiuri perfecte”.
Talentul meșteșugăresc al poznasului Aurel ni se dezvăluie și în întâmplarea din curtea bisericii, unde, împreună cu alți copii a rămas blocat, fiind uitați de către crâsnic. Utilizându-și cunoștințele dobândite de la tatăl său, micul Aurel a meșteșugit un șperaclu, cu ajutorul căruia s-au eliberat din „închisoarea bisericii”.
Ne sunt prezentate și suferințele românilor sub ocupația habsburgică, culminând cu arestarea tatălui său și a altor săteni și pedepsirea lor de către soldați împăratului. Gândindu-se la aceste întâmplări peste ani, Aurel Vlaicu spunea:
„Răzbunarea cea mai cruntă este când dușmanul tău
E silit a recunoaște că ești bun, iar dansu-i rău.”
De-a lungul timpului, micul Aurel nu a renunțat la curiozitatea de a ști ce este în cer și cum poate ajunge acolo.
Într-o duminică senină de început de toamnă, domnișorul a plecat la Orăștie pentru a-și continua studiile, însoțit de tatăl său și binecuvântările mamei, având „zestrea” adunată în căruța trasă de boi, lăsând în urmă copilăria și îndreptându-se spre o altă etapă a vieții sale.
Într-una din cărțile citite în timpul școlii, elevul Aurel a descoperit povestea lui Icar și a fost intrigat de hotărârea lui Daedalus care „suna ca o lege a puterii și a demnității umane” și obosit de emoțiile lui Icar, a adormit visând că a devenit fiul lui Daedalus.
Ne sunt prezentate eforturile financiare ale părinților lui Aurel pentru a putea ține băiatul la Liceul Unguresc din Orăștie, viața târgoveților, căutările sale pentru găsirea căii spirituale, întrebările și îndoielile sale în privința Dumnezeirii, dacă „Viața este vis sau visul este viață”, neputință în fața morții soldată cu hotărârea „de-a lua fulgerul din cer și a-l stăpâni cum stăpânești un bici în mână. Vom lovi cu el nedreptatea, și nu nevinovăția.”
De asemenea, Vlaicu era contrariat de nedreptatea la care erau supuși, fiind siliți să învete la lumina opaițului. Folosindu-și cunoștințele tehnice, a reușit să fure electricitate de la o bancă, iar atunci când a fost prins și lăsat din nou la lumina „lampei ofticoase cu petrol” și-a făcut o altă promisiune, aceea de a aduce mai multă lumină oamenilor.
La orele de fizică, tânărul Vlaicu și-a prezentat visul și proiectele sale pentru realizarea unui aparat de zbor, încântându-l pe profesor. Îndrăzneală lui și inteligența sa au fost dovedite și în discuțiile cu bibliotecarul școlii.
A continuat studiile la Sibiu unde și-a aprofundat cercetările pentru realizarea visului lui, unde a reușit să-i cunoască pe marii O. Goga, I. L. Caragiale, oameni care l-au influientat în atingerea scopurilor lui. A reușit să realizeze aeroplanul: „Vlaicu I”, „Vlaicu II”, „Vlaicu III”, să participe la concursuri de aterizare la punct fix și acrobații aeriene și, cel mai important, a reușit să zboare pe deasupra casei lui, făcându-și mama și sătenii mândri. Însă, la fel ca Icar, îndrăznețul Aurel a căzut din înaltul cerului, mult prea devreme. Astfel, pe 13 septembrie 1913, „pământul a jemut într-un scâșnet surd și dureros.”
Aurel Vlaicu ne-a ridicat în „zarea de lumină a civilizației mondiale, feciorul de țăran, îndrăzneț și înzestrat cu geniu izbutind să cucerească și să stăpânească văzduhul”.