Question

Prezintă, în 30 – 50 de cuvinte, imaginea iernii păstrate în memoria autorului, aşa cum reiese din textul dat.
Și azi... minunată îmi apare în memorie mahalaua copilăriei...
Din curtea noastră lungă și plină de flori alese, cu pomi roditori și boltă bogată de viță, se auzea vara
vocea duioasă și cristalină a mamei:... „Dă fuga, Emilică, până în Capul Podului, că îmi trebuie o... lămâie!” Și
cât ai clipi din ochi eram înapoi.
Deși încă de pe vremea copilăriei mele era oficial înlocuită cu aceea de Piața Victoriei, denumirea
veche de Capul Podului era încă pe buzele tuturor, chiar și ale copiilor: „Ce tramvai (cu cai, bineînțeles)
trebuie să iau să ajung la Capul Podului?” sau: „Birjar! Vrei să mă duci până la Capul Podului?”. Îmi amintesc
bine, la numai câteva case de aceea a părinților, curtea enormă cu fântână mare la mijloc, cu grajduri
adăpostind cai frumoși trăpași*, ce-i înhămau la trăsuri elegante cu roți de cauciuc sau la cupeuri scumpe;
iar în timpul iernii, la sănii, îmbrăcați în valtrapuri* dantelate și împodobite cu zurgălăi, care alunecau pe
luciul zăpezii pe tot întinsul Șoselei Kiseleff, într-o goană nebună, ce făcea să te crezi într-o lume de basm...
Basmul acesta ținea cam cinci luni, căci pe atunci numai soarele primăverii topea zăpada. [...]
Odată cu începerea zilelor frumoase ale primăverii anului 1910 m-am asociat și eu cu băieții care iubeau
gimnastica și sportul, cutreierând împreună Șoseaua Kiseleff în lung și lat, cale de trei kilometri, de la Capul Podului
până la Hipodrom (sau cum s-ar spune azi: din Piața Victoriei la Casa Scânteii).
În Amintiri am arătat pe larg că nu m-am bucurat în copilărie de o sănătate de invidiat, ba dimpotrivă.
Slab la trup și bolnăvicios, mai toate bolile s-au ținut lanț de capul meu... până într-o zi, când am luat singur
hotărârea să devin sănătos, voinic, ager, curajos, lat în spate și cu mușchii armonios dezvoltați.
Primul sport ce l-am practicat de copil a fost înotul. Pentru aceasta, mergeam la Băneasa, la locul
numit „Pânzărese” – așa i se spunea atunci porțiunii cu apă curată – unde puteai înota [...].
De mare prestigiu se bucura pe vremea când eram copil frumosul joc al oinei. Sfârșitul fiecărui an școlar
era sărbătorit cu un mare concurs între toate liceele țării. El se desfășura tot pe Șoseaua Kiseleff, pe terenul
unde se găsește astăzi Institutul de geofizică aplicată. În anii următori, concursul se ținea în Parcul național,
chiar la intrarea unde se află astăzi Expoziția. Jocul nu era brutal, fiind mai degrabă folositor tinerilor. Le dezvolta
abilitatea de apărare, fuga, agilitatea și forța de a bate și de a arunca mingea, care era foarte tare, fiind plină cu
păr de cal. De mărime potrivită, puteai să o ții în palmă și să o arunci spre a nimeri pe adversar, care trebuia să
se ferească de lovitură sau să o prindă. Întreaga acrobație a apărării declanșa entuziasmul mulțimii ce asista la
joc. Mâinile scrântite și degetele umflate și întoarse constituiau însă riscul de care nu scăpa niciunul dintre
jucători. Am practicat cu plăcere acest sport.

Emil Marinescu, La Capul Podului – La început de veac..., în vol. Portrete și siluete din lumea operei

Answer 1

Răspuns:

Autorul își amintește iarna,,ca pe un basm" în care luciul zăpezii se întindea pe toată șoseaua Kiseleff, iar caii frumoși ,,îmbrăcați în valtrapuri "trăgeau sănii împodobite cu dantelă și  zurgălăi.În acea perioadă iarna ținea ,,cam cinci luni."

Explicație: