Prezintă, în 30-50 de cuvinte, o trăsătură de caracter a lui Eminescu
rezultată din ultima sa replică din fragmentul dat.
Măi - îi zicea lui Eminescu - drept să-ţi spun, mie Kant al tău mi se pare un
mare moftangiu. Eminescu, indignat că el îndrăzneşte să vorbească despre Kant,
pe care nu-l cunoaşte, se înteţea şi-,
vorbea ceasuri întregi despre filosofia lui Kant şi despre rostul ideilor lui în
istoria filosofiei. Caragiale, ca să-1 ţie mereu cald, era totdeauna nedumerit
şi pornit spre contraziceri.
- Bine, omule - îi zicea câteodată Eminescu - dar mai deunăzi erai de altă părere.
- Ştii că ai haz? îi răspundea Caragiale. Cum am mai putea să discutăm dacă am
fi amândoi de aceeaşi părere?
Eminescu se supăra, dar urma cu râvnă îndoită, şi în felul acesta trecea ştiinţa
de carte de la Eminescu la Caragiale şi se apropiau din ce în ce mai mult unul
de altul. în acelaşi timp li se dedeau însă pe faţă şi deosebirile de vederi şi
de temperament. Era, înainte de toate, una din care purcedeau multe altele. Amândoi
erau de părere căeo chestiune de demnitate omenească să spui adevărul şi se
înjoseşte cel ce-şi ascunde gândurile ori spune ceea ce în adevăr nu gândeşte.
Caragiale, care era cu gândul îndreptat spre viaţa familială, trăgea din adevărul
acesta concluziunea că i se cuvine orişicărui om dreptul de a-şi da în toate
împrejurările pe faţă gândurile.
- Nu! - striga Eminescu - nu dreptul, ci datoria. De fapt te foloseşti când îţi
dă mâna şi-ţi vine la socoteală, iar datoria ai să ţi-o faci chiar şi înfruntând
cele mai mari primejdii.
- Ba bine că nul întâmpina Caragiale. Dacă e s-o fac, o fac pentru mulţumirea mea.
Smintit ar trebui să fiu pentru ca s-o fac şi când pe urma faptei mele mi-aş expune
familia la mari neajunsuri şi aş avea mai multe suferinţi decât mulţumiri.
- Aida-dee! zicea Eminescu. Demnitatea prin bărbăţie şi prin lepădarea de sine
se susţine, şi mulţumirea e cu atât mai vie şi mai covârşitoare, cu cât mai multe
şi mai mari sunt greutăţile pe care le învingi şi primejdiile pe care le înfrunţi
ca să-ţi faci datoria! [...]
Pornită odată pe calea aceasta, discuţia se urma zi şi noapte şi ducea din ce în
ce mai departe.
Răspunsuri la întrebare
Răspuns de
4
Răspuns:
Eminescu era un idealist incorigibil. Datoria trebuia asumată în ciuda tuturor greutăților. Orice abatere de la datorie ar fi însemnat o decădere gravă, o știrbire a demnității individuale datorată fricii de consecințe. Eminescu se dovedește curajos și altruist, dar în plan secundar, acestea avându-și rădăcina într-un acut simț al datoriei. (50 cuvinte)
Explicație:
Alte întrebări interesante
Limba română,
8 ani în urmă
Matematică,
8 ani în urmă
Matematică,
8 ani în urmă
Engleza,
8 ani în urmă
Matematică,
9 ani în urmă
Matematică,
9 ani în urmă
Matematică,
9 ani în urmă