Question

Prezintă o trăsătura a tiparului narativ din primul fragment susținându-ți afirmatia cu o secventa potrivită.

Textul 1

Bărbatul m-a așezat într-o cutie de carton, în care pusese un prosop moale, s-a urcat la volanul dubiței

argintii și m-a dus la clinica veterinară. A fost iadul pe pământ! Pentru majoritatea animalelor, clinica este un

loc unde n-ar vrea să mai pună a doua oară piciorul. Nici pentru mine n-a fost o experiență prea fericită, așa

că n-o s-o mai lungesc. Am rămas la el acasă până mi s-au vindecat rănile. Locuia singur, într-o casă curată,

unde domnea o ordine desăvârșită. Mi-a pus litiera în baie, iar în bucătărie, farfuria cu mâncare și vasul cu

apă.

În ciuda aparențelor, sunt un motan isteț și cât se poate de manierat, așa că [...] am băgat la cap când

mi se zicea unde să nu-mi ascut ghearele, ca, de pildă, de pereți și de stâlpi. În schimb, am optat pentru

mobilă și covor, fiindcă el nu mi-a spus explicit că n-ar fi voie. (La început, i-am surprins o privire tristă. Zău,

sunt o pisică foarte perspicace și flerul* îmi spune exact ce se poate și ce nu. Iar mobila și covorul nu mi s-au

părut pe lista neagră.) Peste aproape două luni mi-au scos copcile* și osul mi s-a vindecat. În acest răstimp

am aflat că îl cheamă Satoru Miyawaki.

În perioada de convalescență*, Satoru mă striga cum îi venea la gură: „pisi“, „motane!“, „domnule

motan“ și alte variațiuni pe aceeași temă. Normal, atâta vreme cât n-aveam nume… Și, chiar dac-aș fi avut,

Satoru nu înțelegea graiul motănesc, așa că ar fi fost aiurea să încerc să i-l spun. Nu-i ușor să ai de-a face cu

oamenii, mai ales că nu pricep decât limba lor. Animalele vorbesc mai multe limbi, adică sunt poliglote, cum

vă place vouă să spuneți. De fiecare dată când dădeam să ies, Satoru se încrunta și încerca să mă convingă să

mai stau.

— Dacă pleci, s-ar putea să nu te mai întorci. Ai răbdare până te faci bine. Vrei să rămâi toată viața cu

copcile în picior?

Deși mă mai durea, ajunsesem să mă deplasez binișor și nu mi se părea mare scofală să stau cu copcile

în picior, dar, când vedeam ce mutre făcea Satoru, îmi pierea orice poftă de plimbare. Și așa am stat pe bară

două luni. Cum să mă încaier cu alți motani, dacă eu de-abia șontâcăiam? În sfârșit, rănile mi s-au închis. […]

Sunt un motan vagabond pursânge* și nu mi-a trecut niciodată prin cap că m-aș putea transforma într-un cotoi

de apartament. […]Cu toate neajunsurile speciei, Satoru ajunsese să rupă binișor graiul motănesc, așa că a



priceput ce-i spuneam. Surprins, m-a urmat fără să comenteze. Era o noapte în care luna strălucea puternic.

Zgomotele orașului se potoliseră. Am săltat pe capota dubiței argintii, mândru că săritura îmi ieșise impecabil,

în ciuda celor două luni de convalescență. Apoi, am sărit iar pe pământ și m-am tăvălit pe jos după pofta

inimii. O mașină a trecut prin apropiere și am simțit cum mi se zbârlește coada. Groaza de a nu fi iar călcat

era încă acolo, în străfundul oaselor. Într-o secundă eram deja în spatele lui Satoru, care mă privea cu un

zâmbet drăgăstos. Am dat o tură prin cartier, după care ne-am întors. La prima ușă de la etajul întâi, am zis:

— Miau!

Adică deschide-mi!

M-am uitat în sus la Satoru, care zâmbea cu ochii în lacrimi.

— Pisi, te-ai întors acasă!

Îhm, deschide odată!

— Vrei să rămâi?

Da. Numai să mă mai scoți din când în când la plimbare.

Așa am ajuns motanul lui Satoru.

Hiro Arikawa, Memoriile unui motan călător

*flerul – simț de orientare rapidă, perspicacitate

*convalescență – perioadă de după o boală, până la însănă​

Answer 1

Răspuns:

O trăsătură a tiparului narativ din primul fragment o reprezintă prezența naratorului. Prezența naratorului reiese din secvența "Bărbatul m-a așezat într-o cutie de carton ..."