redacteaza o compunere cu tema: Cei 4 ani de liceu
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Cei patru ani de liceu
Crescând, ne atașam de lucruri, de oameni, ne îndrăgostim și sperăm ca tot ceea ce simțim să dureze cât se poate de mult. Însă de cele mai multe ori, tot ceea ce ne face fericiți se poate strecura printre degetele noastre ca picurii de apă.
Îmi amintesc acea zi de toamnă și o retrăiesc de fiecare dată când ceva bun se întâmplă în viața mea. Era dimineața, cum mama obișnuia sa-mi spună, "un nou început". Aveam atâtea emoții, că îmi tremura până și paharul din mână. Eram acel copil timid, plăpând, ce prefera să nu iasă prea mult in evidență și să petreacă timp singur. Eram complexat, aveam temerile mele, adeseori mă lăsam măcinat de cele mai mărunte lucruri care nu ieșeau așa cum îmi doream eu. Însă aceea zi avea să fie ziua care m-a schimbat. Urma liceul. Mulți ar spune că este "locul unde îți arde sufletul încet". "Mulți" fiind acela ce urma să fie colegul meu de bancă și sa-mi repete asta în fiecare pauză într-un semestru întreg. Altii ar spune că este o experiență minunata, dar sună ca un clișeu. Clasa a noua, fiind boboc, a fost ca-ntotdeauna. Eram luați peste picior, încercam să ne acomodam. Intr-un fel, ne-a întărit. Clasa noastră devenise ca o familie. Ne sprijineam unul pe celălalt, și la propriu, și la figurat. Pe la sfârșitul anului începuseram să prindem curaj, să ne urcăm în mărul din fața liceului și să ne răzbunăm pe cei ce erau în a douăsprezecea. Nu a durat mult, până când George sau "Gică", cum îi spuneam noi, nimerise cu o piatră geamul ce dădea la cancelarie.
Clasa a zecea a lăsat multe cicatricii. Profesoara de matematică, doamna Radu, aplica cele mai crude pedepse pentru cei ce nu își dădeau interesul pentru bacalaureat. Mai erau doi ani, însă ea voia "sa ne pregătească". Ne-a călit bine, ce să mai zic?! Nu a fost chiar așa de crudă, până in semestrul al doilea, când s-a aliat și cu alți profesori.
În clasa a unsprezecea a fost anul meu. În sfârșit devenisem mai sociabil. Mă înscrisesem la ziarul școlii, devenisem șeful clasei, mersesem la olimpiada de franceză. Aproape îmi facusem o prietenă, care era nou-venita in școală, dar ea se uita după ăia cu un an mai mare decât mine. M-am resemnat cu timpul, deși Gică, care prin surprindere, nu rămăsese decât corigent în clasa a noua, îmi spunea că e pierderea ei.
Și clasa a douăsprezecea începea. A fost prima dată când pentru o clipă am reflectat la viața mea. Toată lumea părea într-o alergătură după un viitor, o alergătură ce costa timp. Colegii mei au făcut noi reguli, și-au etalat ierarhia, și au impus taxe. De la taxe de intrare, până la taxe de "agățat", cum ziceau ei. Am cunoscut-o pe Oana. Amândoi fusesem în aceeași clasă de 4 ani, însă era prima dată când o remarcam. Amândoi eram pasionați de literatură si Eliade. Am ieșit o perioadă, până când părinții nostri au avut o discuție si au ajuns la sclipitoarea idee de a ne interzice să ne mai vedem deoarece eram distrasi de la bacalaureat. Poate dacă ne-am fi iubit, nu ne-am fi supus unei astfel de dorințe, însă amândoi ne-am ales pe noi înșine decât unul pe celălalt.
Am avut momente în care mă gândeam că nu voi reuși, că dacă o dau in bară acum, nu voi mai primi o a doua șansă. Dar am fost admis la facultate. Aveam tot ce aș fi avut nevoie. Încă îmi amintesc, văzând rezultatele si auzind pe fundal plansete de fericire, altele de dezamăgire. Și totuși, nu mă simțeam fericit? Nu mă simțeam împlinit. De ce? Poate după un deceniu am realizat că niște cifre nu mă reprezentau. M-am simțit de o sută de ori mai împlinit atunci când Oana mă sărutase de adio.
Știam că în toti acești ani am învățat matematică, franceză, chimie, iar la final am primit o diplomă. Unde îmi era recunoștința că am învățat să cred in mine însumi, să iubesc, să am încredere în oameni? Într-un pahar de la barul de la colțul străzii cu Gică, care o "agățase" pe Oana.