Redacteaza o natattiune de minim 150 de cuvinte in care sa prezinti o intamplare de 1 iunie
Răspunsuri la întrebare
..
Într-un an, ziua de 1 Iunie a căzut duminica.
Era cald, după-amiază, mai spre târziu. Tolăneam o căpiță
de fân la umbra cireșului de de-vale, iar ochii-mi alunecau peste literele
cărții cu corăbii, din care citeam de câteva zile bune.
- Unde ești copile ? o auzeam, parcă de departe, cum mă căuta mama.
- Și sunt aici…, am zis așa-ntr-o doară. Numai că ochiul și urechea mamei
erau de mult vândute glasului meu, oricât de slab.
- Hai, zise, hai repede, că mergem și noi la Șosea.
Peste ceva timp, îmbăiat, parfumat și îmbrăcat cu costumul maroniu cu
dungulițe albe,porneam spre “Trei Rogojini”, cârciuma de vară, de din deal,
unde puhoi de lume se tot revărsa în zilele de sărbătoare.
Abia ajuns, m-am trezit cu o înghețată imensă, dăruită de nea Nicu, bunul
nostru vecin,care mi-a spus că o merit, pentru că sunt băiat "dăștept".
Urcam pe deal, savurând înghețata de zmeură și vanilie,
urcam depărtându-mă de vacarmul din vale, de mirosul micilor de la
grătarul lui nea Costică, de zăngănitul sticlelor de bere.
M-am așezat într-o parte, la umbra pălindă a unui măceș scuturat,
acolo de unde puteam privi calea ferată și trenul marfar, care se
prelingea, tăcut, ca un miriapod uriaș.
Deodată, am auzit un glas: “ Eu sunt un fluture…, eu sunt o gărgăriță…, eu sunt un fluture…”
Am privit curios, apoi am descoperit-o pe Larisa, colega mea din
banca a doua, ea, care era foarte…, foarte timidă la școală.
Nu mă văzuse și continua să cânte, pe partea opusă tufișului de măceș.
Era îmbrăcată numai în alb și avea două codițe prinse cu fundițe tot albe.
Părea ca o păpușă !
Când a dat cu ochii de mine, s-a oprit brusc, căutând parcă ceva pierdut în iarbă.
- Ce faci aici? am întrebat-o, zâmbind a surpriză .
Ea nu mi-a răspuns imediat, continuând să caute prin iarbă, apoi a zis :
- Ca
și tine !
Atunci eu, involuntar, am izbucnit într-un hohot de râs.
- Ce ți-a venit ?, zise ea, cam îmbufnată.
- Nimic, am zis eu, dar nu mă așteptam… să te văd aici.
- Dar, pe cine așteptai? se repezi ea cu vorba.
- Nu…, pe nimeni anume nu așteptam, am răspuns, poate doar
gărgărițe și … fluturi.
- Te rog, te rog foarte mult, zise ea precipitat, te rog să nu spui la nimeni,
dar la nimeni… Te rog !
- Ce să spun ? am întrebat eu.
- Să nu spui la nimeni… că m-ai văzut și m-ai auzit cântând. Te rog!
- Dar, abia sosisem, i-am zis eu, și nici nu știu bine ce cântec cântai…
Așa că, am continuat, dacă vrei cu adevărat să nu mai spun la nimeni,
tu trebuie să-mi cânți acel cântec, ca să știu ce nu trebuie să spun la nimeni.
S- a uitat la mine, nedumerită, s-a balansat un pic, de pe un picior pe altul,
apoi a început încet să murmure: “Eu sunt un fluture…, eu sunt o
gărgăriță…”
Atunci, în acele clipe, simțeam că suntem amândoi pe o corabie cu
pânză albă, cum albă era și rochia ei, a Larisei, care se legăna ușor,
și se legăna, pe măsură ce murmura mai tare.
Iar eu, cu voce forte, îndreptată spre zările rubinii, am început deodată să cânt:
“Eu sunt un fluture…, tu ești o gărgăriță…”
Plăpânda Larisa mă privi fascinată și, repezindu-se spre mine,
îmi prinse mâinile și degetele ei se împletiră cu degetele mele, apoi,
respirând adânc, spuse :
- Tu ești prietenul meu, cel mai bun, cel mai bun…!
- Eu ?! am zis , neîncrezător.
- Da, tu ! Și sunt sigură că tu ești ! a continuat ea.
Cu o mișcare firească, și-a desprins degetele dintre degetele mele și a
alunecat spre vale, sărind din loc în loc, ca un val, și cântând fără nici o
reținere:
“Eu sunt o gărgăriță…, el e un fluture….”
..