Question

Scrie o compunere narativa de 20-25 de randuri, cu titlul Copacii - povesti tacute ale copilariei.
 Trebuie sa ai in vedere:
- respetarea structurii specifice unei compuneri
- corelarea continutului compunerii cu titlul dat
- utilizarea naratiunii ca mod dominant de expunere
- pezentare imaginii copacului copilariei, ca spatiu de interferenta a realitatii cu povestea
- nitegrarea, in compunere, a unor secvente descriptive referitoare la unicitatea copaculu care ti-a marcat copilaria
- valorificarea valentelor expresive a cel putin 3 dintre figurile de stil invatate
- incadrarea compunerii in limita de spatiu indicata.

Answer 1

Copacii - poveste tacute ale copilariei
Cand eram mici, eu si fratele meu, obisnuiam sa mergem in vizita la tara, la bunici. Pe vremea aceea, zilele de vara erau foarte toride, asa ca ne adunam toti sub coroana pomilor de cires din gradina. Jucam diferite jocuri, ne poveasteam unul altuia ce am facut cat am lipsit si uneori, cand nu vedea bunicul, ne mai urcam cate unul sa mancam cirese. O tineam asa pana seara, ba chiar stateam uneori si pana la miezul noptii, deoarece bunica ne lasa sa facem mici focuri de tabara, care mai tarziu erau stinse de vant. Asa era in fiecare vara, iar noi eram foarte incantati de fiecare data cand revedeam copacii nostri la umbra carora aveam atatea amintiri de vara. Dupa mai multe veri de stat la umbra lor, bunicii si-au renovat podul, iar cu scandurile ramase si cu ce am mai cumparat de la iarmaroc, am reusit sa facem o casuta intr-unul dintre ciresi. Eram foarte entuziasmati si nu exista zi in care sa ezitam sa stam in ea. Cu toate acestea, veni si timpul cand, trebuia sa renuntam la verile noastre petrecute la bunici. Eram mari, trecusem deja clasa a 11-a, iar verile noastre nu mai erau petrecute la bunici, ci cu colegii in statiunile de la munte sau mare. Intrasem la facultate cand am mai mers sa ne vizitam bunicii, copacii nostri din copilarie nu mai erau. Bunicul ne explicase ca, venise timp de seceta si, copacii au trebuit taiati, iar lemnul lor vandut, pentru a mai castiga ceva bani. Am fost foarte dezamagiti, dar stiam ca oricum nu urma sa mai stam la umbra acelor copaci. Ne-am dat mai tarziu seama ca amintirile se pastrau in inimile noastre si nu la umbra acelor copaci. Ne vom aminti mult timp de acele vremuri si de copacii care defapt erau povesti tacute ale copilariei.

Answer 2

Noi suntem doar nişte actori obosiţi pe scena şubredă a vieţii. Gândim, judecăm, trăim, însă acţiunile ne sunt anticipate dinainte. Dar de către cine? Cine ţine sforile marionetelor care, deşi nu-şi dau seama, sunt înlănţuite de un scenariu imprevizibil, pe care doar regizorul îl ştie pe de-a-ntregul? El, regizorul, care a insuflat viaţă în iubitele sale marionete din lut şi care, deşi avea tot dreptul să aibă control absolut asupra acestora, le-a dat libertatea de a-şi modifica propriul scenariu, de a gândi, de a face cum şi ce vor ele. Acest regizor suprem are miliarde de piese de teatru, pentru a oferi fiecăruia dintre actori ocazia să aibă rolul principal într-una din ele. De asemenea, regizorul are tot pe-atâtea decoruri, având totuşi grijă să păstreze un element comun la fiecare – şi anume un copac cu nişte proprietăţi deosebite, la care vom face referire în rândurile ce vor urma. Acest copac – deseori numit şi Copacul Amintirilor – se comportă precum o cameră video, permiţând actorului să se-ntoarcă ori de câte ori doreşte la începuturile sale, când performanţele actoriceşti lăsau de dorit. Însă începutul piesei e cel mai frumos şi naiv, deoarece actorul trece printr-o primăvară sufletească, împodobindu-şi viaţa cu bucuria înfloririi. Primăvara, actorul nu este prea interesat de proprietăţile acestui copac, neavând motive întemeiate să deruleze caseta anilor. Vara, când actorul are un aer arogant şi crede că ştie totul despre acest joc de roluri capricios, copacul e demn de interes doar în momentele disperate, care actorului îi par fără de scăpare. Toamna, actorul revine ori de câte ori are ocazia la acest copac, regretând că piesa lui nu a avut atât de multe acte pe cât se aşteptase. Iarna, Copacul Amintirilor tinde, în majoritatea cazurilor, să devină obsedant, iar actorul ajunge să trăiască doar prin el. Actorul cade în plasa trecutului, înlănţuindu-se cu putere de primăvara vieţii sale, iar regizorul rămâne fără inspiraţie. Scenariul e acum doar o coală albă.