Și tu esti singur rezumat
Repede va rog
Răspunsuri la întrebare
Răspuns:
Romanul ” Și tu ești singur? ” al lui Aurelian Silvestru ne deschide porțile împărăției sufletului de unde izvorăsc marile povești ale lumii.Chinuit de războaie grele și arșițe ucigătoare, sufletul continuă să plouă cu lumină și să înece întunericul.Cu întunericul luptă și sufletul Anei, protagonista romanului, care poartă încrustată adânc în inimă durerea întregului neam. Trăind o copilărie chinuită, lipsită de afecțiune, iubirea a fost capabilă s-o smulgă de pe scaunul trenului ce-o ducea rapid spre stația în care era gata să accepte ideea că viața fericită e un dar frumos, de lux, ce nu e oferit oricui, mai puțin ei.Dar dragostea vine când te aștepți mai puțin, așteaptă pitită pe undeva, găsind momentul oportun când tu aproape uitasei că mai există o copiliță ștrengăriță ce-ți iese-n cale, îți zâmbește șăgalnic, apoi te face s-o tot aștepți zile la rând, în cale și-n vise.Și uite că această copiliță zglobie, cu ochi de bucurie apare în chipului lui Manole, în fața căruia Ana s-a simțit pe deplin cuprinsă de fiorul dragostei ce i-a acoperit fiecare centimetru de pe corp, făcând-o să respire și să inspire fericire.Dar războiul, acest cuvânt greoi ce miroase a fum și a durere, deopotrivă a lacrimi de mame îndurerate. Acest cuvânt hulit de suflet și iubire a rupt firul frumos și gingaș din care se împletise un pod frumos al veșniciei.
Răspuns:
E vorba despre Ana, o tânăra care a cresut într-un orfelinat, cu gândul la ziua în care vor veni părinții să o ia acasă, copil plin de speranțe și vise, copil care vroia să aibă o famile unită, să aibă mamă și tată, să se simtă iubită, dorită și răsfățată. Copilă pentru care suferința și singurătatea erau „camarazii” ei de zi cu zi.
Am admirat-o pe Ana pe tot parcusul lecturii, pentru curaj, pentru bunătate, pentru dragostea pe care i-o purta lui Manole („În lipsa lui Manole, viața e ca o carte lipsită de cuvinte: oricât o răsfoiești, nu are sens …”). Un fiu, de altfel, risipitor și aici, momentele lui de dispariție mă duce direct cu gândul la cartea lui Radu Tudoran „Fiul Risipitor”. Dispărea și nu revenea cu lunile, nu o căută, nu-i spunea unde pleacă, dar Ana aștepta și spera că Manole va reveni.
„În viață, zise Manole, poți opri orice: un tren, o apă, o nenorocire, dar niciodată, nimeni nu e în stare să oprească timpul, e adversarul nostru principal.”
Venise războiul din Trasnistria, trimisă acolo ca jurnalistă, Ana l-a reîntâlnit pe Manole pe front, tot ce suferise și trăise până atunci se spulberase ca un vis urât. Și-au trăit dragostea prin tranșee, au luptat împreună pentru ziua de mâine, au înfruntat cot la cot forța răului și credeau că nimic nu le poate tulbura linștea. Cu toate astea, această siguranță, fericire și liniște sufletească nu a durat mult, în urma unui atac al inamicului la „fazenda„ unde ei își trăiau fericirea, Manole dispăruse în apele Nistrului. Îl crezuse mort, dar el doar a rămas schilod, cu toate astea nu a vrut să i se arate Anei, plecase în Moscova și efectua operații estetice. Nu vroia ca Ana să-l accepte lângă ea din milă, dar pentru ea acest lucru nu conta nicio fărâmă: „Nu-mi pasă că a rămas schilod. Cea mai cumplită rană e singurătatea.”
Finalul romanului e unul fericit. Ceea ce consider un final binemeritat pentru eroină, mai ales prin câte necazuri i-au fost dat să treacă: „Iubirea e singura cetate în care merită să mori.”
Explicație:
..................................