Question

Un Fragment din Moara lui Călifar

Answer 1

" În preajima unei păduri străvechi se privea în iaz moara lui Călifar. Seprivea, de când se ţinea minte în bătrânii satului din cealaltă margine apădurii, şi Călifar era „moş Călifar" din vremi uitate. Moşnegii din Alauteşti îşi aminteau de înfăţişarea-i sură, de ochii lui ce iscodeau tăios din stufulsprâncenilor şi de moara lui cu straşina de-un stânjen. Flăcăii, ce îndrăzniseră să înfrunte până în celălalt capăt pădurea grămădită întreAlauteşti şi moară, văzuseră cu ochii flăcăilor de acum optzeci de ani.Dincolo de moară începea Căpriştea: un pământ pietros, scorburos şi plinde mărăcini, în care numai Necuratul trăgea brazdă ou coarnele. În Alauteşti, în nopţile de vreme rea, torcătoarele spuneau, înviindfocul, că moş Călifar îşi vânduse sufletul Satanei pentru nu ştiu câteveacuri şi viaţă că întinsese în iazul morii, sufletelor creştineşti, un laţvrăjit îşi că morarul procopsea, cu bogăţiile cu care Diavolul ispiti peDomnul Hristos, pe oricine le poftea şi venea ca să le ceară. Dar laţuldiavolesc astfel se înnoda pe sufletul celui ce râvnise procopsealanecurată, că acesta îşi sărea din minţi. Bunătăţile cu care îl hărăzeaVicleanul erau atât de multe, şi bucuria cu care îl gâdila era aşa deascuţită, că nenorocitul îndrăzneţ, perpelindu-se ca un câine încăierat deviespi şi râzând smintit în fericirea lui drăcească, venea de-a rostogolulcătre iaz şi poticnea în el. Iazul şi moara lui Călifar erau o născocire a întunericului. Acest iaz, în care moara se privea de veacuri, nu era un iazca orişicare, pentru că pe faţa lui nu se izvodea, niciodată, nici o undă. De-a pururi, faţa lui sta linsă, limpede, îngheţată, ca un stei de sare străvezie, într-un ram de trestii şi de sălcii. Zăgazul, ce se înălţa în coasta morii, eraspuneau creştinii înfioraţi întărit pe dedesubt cu oasele acelora pe care îiispitiseră comorile Satanei şi veniseră la Călifar ca să-i procopsească.Moara sta, sub învelişul ei cu straşina de un stânjen, ca un cap cu gândurirele, sub o pălărie trasă peste ochi. Nimeni nu văzuse moara în umblet.Morarul măcina numai pentru stăpânul său Nichipercea şi cine ştie pe cevreme. Se spunea însă că, atunci când Călifar ridica stăvilarul şi slobozeape scoc cimpoiul apei, apa fluiera cum fluieră un şarpe încolţit de flăcăriiar, de sub făcău, se scurgea în spumegai de sînge. Şi câte nu se maispuneau! Câţi îndrăzneţi, din sat şi de pe aiurea, furaţi de minţi, prostiţi deNaiba şi sorbiţi de iazul fermecat, nu erau de pomenire şezătorilor dinAlăuteşti! Şi frica nevoiaşilor se înghesuia pe lângă vatra pâlpâitoare iar curajul voinicilor stătea drept, cu mâna în pieptar: nouros, gânditor şi parecă gata de-o încercare."