Un rezumat pentru cartea o logodnă foarte lunga ?
Răspunsuri la întrebare
„O logodnă foarte lungă”, romanul scris de Sebastien Japrisot, a apărut de curând în colecția Babel de la Editura Nemira.Impactul vizual generat de copertă este unul uriaș, aș putea spune că a fost aproape magnetic. O imagine extrem de sugestivă, aproape că vezi dragostea plutind în aer.
„O logodnă foarte lungă” supune atenției cititorului o poveste de dragoste care păstrează frumusețea și căldura vremurilor de altădată. Toate acele detalii mi s-au părut atât de delicate și aproape că m-au făcut să suspin. Este iubirea aceea nealterată de tehnologie, de orgolii prostești și de priviri piezișe. Ce o face cu adevărat specială? Dincolo de faptul că izvorăște între doi adolescenți extrem de diferiți, dragostea aceasta trece testul timpului. Mathilde este exemplul ideal de femeie îndrăgostită care are încredere în glasul inimii.
Un fel de poveste tragică cu aromă de Penelopa și Ulise, O logodnă foarte lungă își păstrează originalitatea prin abordarea diferită. Un fel de Penelopă mai modernă, Mathilde nu așteaptă întoarcerea iubitului. Ea însăși începe ancheta pentru a-l găsi. Trebuia să știe adevărul. Murise sau nu cel ce fusese dragostea vieții ei?
Romanul debutează cu o scenă care îți taie răsuflarea. Cinci condamnați, toți foști soldați, sunt escortați până la tabăra de la Bingo Crepuscul. Acolo, sunt trecuți în teritoriul inamicului și sunt abandonați. Aceasta era pedeapsa pe care o primiseră pentru mutilarea intenționată. Cei șase bărbați nu erau soldați de meserie, fiecare avusese o altă viață înainte de război. Sătui de teroare și moarte, bărbații se împușcă în mâini pentru a fi lăsați la vatră. Deoarece numărul mutilărilor crește într-un ritm alarmant, comandanții decid să îi judece pe repede înainte și pedeapsa este una care lovește strict în demnitatea bărbaților. Sunt condamnați la o moarte inumană. Aruncați în teritoriul inamicului și lăsați la mila soldaților germani.
Alternând scenele dramatice în care un soldat cuprins de remușcări îi povestește tinerei Mathilde istoria cutremurătoare a celor cinci condamnați cu intensele căutări ale fetei, autorul nu face decât să își înlănțuiască cititorul. Aștepți, descoperi, trăiești, vrei.
Pentru că află și numele celorlalți condamnați, Mathilde își dorește să reconstruiască firul întâmplărilor din acea zi fatidică de iarnă. Supraviețuise vreunul? Cinde dirijase acesc proces rapid?
Mathilde încearcă să ia legătura cu familiile bărbaților, cineva trebuie să aibă vești, ba chiar dă și un anunț disperat într-un ziar pentru a obține mai multe informații. Nu mă gândeam că vor avea vreun rezultat aceste căutări. Știu cât de multe bețe în roate pot pune cei din armată atunci când vor să își păstreze renumele.
Poveștile scoase la lumină sunt destul de tulburătoare și am simțit că îi cunosc mai bine pe cei cinci: Șase Parale, Eschimosu, Drept Comun, Albăstrea, Omul Ăsta. Folosirea acestor porecle nu spune neapărat ceva despre firea soldaților, cât mi-a întărit ideea că ei erau neimportanți în acest mecanism feroce numit război. Nu contează sângele cui s-a vărsat.
”Îi aruncau în căruțe, cadavru peste cadavru, de parcă n-ar fi însemnat niciodată nimic. Odată, era un tip corpolent care prindea cadavrele în căruță, le așeza în așa fel încât să ocupe mai puțin loc, apoi călca peste ele.”
Albăstrea este nimeni altul decât Manouch, iubitul lui Mathilde. El este cel care văzuse dincolo de imposibilitatea ei de a se deplasa de una singură. Un accident banal îi afectează fetei întreaga viața. Deși era ajutată de invențiile vremii pentru a se deplasa, Manouch este singurul care o ajută pe Mathilde să își trăiască viața ca un om absolut normal. El o învață să înoate și să iubească. Cu el trăiește primul sărut și prima noapte de dragoste. Cum ar fi putut ea să nu afle adevărul despre el și despre Bingo Crepuscul? Ce se va întâmpla cu Mathilde și familiile celorlalți deținuți?
Drama se transformă treptat într-un roman de anchetă, polițist mi se pare prea forțat, și noi asistăm la căutările ei neobosite. Deși povestea este extrem de tulburătoare, stilul mi s-a părut un pic greoi. Nu pentru că nu am mai citit romane de genul sau pentru că nu aș avea un bagaj literar, ci pentru că a lipsit dialogul. Mi s-a părut un pic haotic modul în care au fost asamblate laolaltă replicile personajelor și ideile lor. Mai multă simplitate, cred că asta aș fi vrut. Nu este un roman pentru oricine, tocmai pentru că stilul este ușor bolovănos, dar, dacă îi prindeți esența veți fi uimiți de tenacitatea, tăria de caracter și puterea de sacrificiu a eroinei. Cadrul este uimitor, personajele sunt puternice, dar „punerea în scenă” este cea care mi-a îngreunat un pic lectura.