Urgent pls dau 70 puncte
Răspunsuri la întrebare
Explicație:
"Fiind baiet paduri cutreieram" este o poezie scrisa de Mihai Eminescu in anul 1878 si publicata postum.
Tema centrala a acestei opere este reprezentata de perioada minunată a copilăriei, simbolizată de frumoasa crăiasă, faţă de care eul liric îşi exprimă direct sentimentele de nostalgie şi admiraţie. Mihai Eminescu şi-a petrecut primii ani de viaţă la Botoşani şi Ipoteşti, într-o desăvârşită libertate de , mişcare, cutreierând împrejurimile şi desfătându-se în mijlocul unei naturi încântătoare.
Titlul element de paratextualitate este exprimat printr-o propoziţie afirmativă şi sintetizează vârsta de aur a copilăriei, petrecută de poet în peregrinări prin ţinuturile natale, sugerând şi regretul că acei ani au rămas pentru totdeauna în urmă.
Poezia Fiind băiet păduri cutreieram, de Mihai Eminescu, este structurată în patru strofe de câte opt versuri fiecare (octave). În primele două strofe predomină elementele de pastel, iar celelalte două exprimă direct sentimentele de nostalgie şi încântare pentru lumea fabuloasă a copilăriei.
Strofa întâi reia titlul în primul vers şi exprimă contopirea eului liric şi natura înconjurătoare într-o armonie desăvârşită: „Şi mă culcam ades lângă izvor, / Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam”. Integrarea desăvârşită a eului liric în peisajul feeric îi provoacă acestuia o stare de beatitudine, sugerată prin descrierea tabloului naturii, alcătuit din motive poetice terestre.
Imaginea auditivă a apei care „sună-ncetişor” şi a pădurii care foşneşte „lin” este construită cu epitete ce sugerează atitudinea de relaxare a eului poetic şi se îmbină armonios cu cea olfactivă, mireasma adormitoare învăluind întreaga fire.
Starea de extaz a eului liric, exprimată prin pronumele la persoana I singulari „eu”, este amplificată de vraja nopţii şi de natura umanizată prin epitetul personificator „blând” şi prin personificarea metaforică „al valurilor glas”
Strofa a doua debutează cu motivul lunii, ca stăpână a tărâmului fabulos al copilăriei, „un rai din basme”, iar lumina ei împrăştie pe câmpuri „un văl de argintie ceaţă”. Substantivele „sclipiri” şi „văpaie” sunt metafore care sugerează strălucirea miraculoasă a lunii „pe cer” şi „peste ape”, compunând totodată unitatea universului eminescian prin armonizarea planului terestru cu dimensiunea cosmică.
Imaginea acustică a buciumului, realizată prin epitetele „tainic” şi „cu dulceaţă”, intensifică influenţa magică pe care o exercită codrul asupra copilului, care-şi închipuie că aude „venind în cete cerbii”, metaforă pentru starea emoţională de exaltare.
Cufundarea deplină a eului liric în lumea de basm a copilăriei este ilustrată de ultimele două strofe ale poeziei, frumoasa crăiasă sugerând această vârstă plină de încântare. Trăsăturile crăiesei transpun, prin alegorie (exprimarea unei idei abstracte prin elemente concrete), însuşirile esenţiale ale copilăriei.
Motivul liric al teiului, copac specific poeziei eminesciene, este plăsmuit ca în lumea fascinantă a poveştilor, înzestrat cu puteri miraculoase: trunchiul teiului se deschide, iar din el iese „o tânără crăiasă” graţioasă şi gingaşă, călcând „pe vârful micului picior”, cu ochii mari, visători şi plini de lacrimi.
Portretul fermecătoarei crăiese pune în valoare frumuseţea sa neobişnuită, prin superlativul popular „atâta de frumoasă”, precum şi unicitatea, sugerată de metafora îngerului, ce se poate arăta o sigură dată în viaţă şi numai în vis: „Şi ah, era atâta de frumoasă, / Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta / Un înger blând cu faţa radioasă, / Venind din cer se poate arăta”.
Mesajul liric este sustinut de figurile de stil: epitete - „înger blând” şi „faţa radioasă” - accentuează căldura sufletească şi puritatea fetei, alte epitete sunt sugestive pentru calităţile crăiesei, ce stârnesc admiraţia şi fascinaţia eului liric: „tânără crăiasă”, „atâta de frumoasă”, „ochii mari”, „gura-abia închisă” „micului picior”. Şirul de metafore care compun chipul crăiesei defineşte, alegoric, vârsta de aur a copilăriei, care este „atâta de frumoasă”, înflăcărată, pură şi mai ales irepetabilă: „o dată-n viaţa ta”.
Descrierea trăsăturilor fizice conturează portretul feminin tipic eminescian şi este realizat printr-o sugestivă expresivitate a figurilor de stil:
• epitet cromatic, dublu şi comparaţie: părul „blond şi moale ca mătasa”;
• epitet cromatic: „grumazul alb”, „trupul cel alb”;
• epitet dublu: „hainele de tort subţire, fin”.
Poezia este străbătută de o variată paletă cromatică, creată fie prin sugerarea culorii, fie prin numirea directă a acesteia. Astfel, verdele pădurii, argintiul câmpiilor luminate de strălucirea lunii, culoarea roşie a văpăii şi ruginiul frunzelor uscate şi al cetelor de cerbi creionează un tablou fascinant al n