Va rog frumosss :((((
Răspunsuri la întrebare
Răspuns: Poezia romantică Floare albastră de Mihai Eminescu face parte din tema iubirii şi a naturii, dar, spre deosebire de alte poezii erotice, această creaţie este înnobilată cu profunde idei filozofice, care vor ajunge la desăvârşire în poemul Luceafărul.
Tema romantică
Tema romantică reflectă aspiraţia poetului spre iubirea ideală, spre perfecţiune, care nu se poate împlini şi provoacă sinelui liric un scepticism amar exprimat în ultimul vers al poeziei: „Totuşi este trist în lume”.
Ideea poetică
Ideea poetică exprimă tristeţea şi nefericirea omului de geniu pentru neputinţa de a atinge absolutul iubirii, pentru imposibilitatea împlinirii cuplului erotic.
Structura textului poetic
Poezia este alcătuită din patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei, iar celelalte două monologul lirico-filozofic al poetului, îmbinând lirismul subiectiv cu cel obiectiv. Incipitul este o interogaţie retorică a iubitei, adresată bărbatului visător, „cufundat în stele” şi în „ceruri nalte”.
Semnificaţia titlului
Motivul „florii albastre” se întâlneşte la romanticul german Novalis şi semnifică împlinirea iubirii ideale după moarte, într-o altă lume, cu speranţa realizării cuplului. în literatura italiană, în poezia lui Leopardi, motivul „florii albastre” sugerează puritatea iubirii şi candoarea iubitei. În romantismul eminescian, motivul „florii albastre” semnifică aspiraţia spre iubirea ideală posibilă, proiectată în viitor, dar şi imposibilitatea împlinirii cuplului, idee îmbogăţită de poet cu accente filozofice profunde privind incompatibilitatea a două lumi diferite, din care fac parte cei doi îndrăgostiţi.
Prima secvenţă poetică
Prima secvenţă poetică (primele trei strofe) exprimă monologul iubitei, care începe prin situarea iubitului într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte”, semnificând un portret al omului de geniu. EI meditează asupra unor idei superioare, semnificate prin câteva metafore ce simbolizează cultura, cunoaşterea, istoria – „câmpiile Asire” -, măreţia, tainele – „piramidele-nvechite” – şi geneza Universului, „întunecata mare”. Iubita îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze idealurile metafizice, oferindu-i în schimb fericirea terestră: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.
A doua secvenţă poetică
Secvenţa a doua (strofa a patra) ilustrează monologul liric al eului poetic, în care se accentuează superioritatea preocupărilor şi a gândirii sale, prevestind finalul poeziei. Iubita este „mititică” şi, deşi poetul recunoaşte că „ea spuse adevărul”, se distinge o uşoară ironie privind neputinţa lui de a fi fericit cu iubirea banală, atitudine exprimată cu superioritatea omului de geniu: „Eu am râs, n-am zis nimica”. Lirismul este subiectiv, reprezentat de mărcile lexico-gramaticale ale verbelor şi pronumelor de persoana I: „am râs”, „n-am zis”, „eu”, „-mi”.
A treia secvenţă poetică
Următoarea secvenţă poetică monologul liric al fetei, începe printr-o chemare a iubitului în mijlocul naturii, ale cărei motive romantice specifice liricii eminesciene – codrul, izvorul, văile, stâncile, prăpăstiile – sunt în armonie desăvârşită cu stările îndrăgostiţilor: „- Hai în codrul cu verdeaţă, / Und-izvoare plâng în vale, / Stânca stă să se prăvale / În prăpastia măreaţă”. Natura umanizată vibrează emoţional împreună cu cei doi tineri, ipostază accentuată prin personificarea izvoarelor care „plâng în vale”.
A patra secvenţă poetică
A patra secvenţă poetică (ultimele două strofe) constituie monologul liric al sinelui poetic, încărcat de profunde idei filozofice. Uimirea eului liric pentru frumuseţea şi perfecţiunea fetei este sugerată de o propoziţie exclamativă: „Ca un stâlp eu stam în lună!”, iar superlativul „Ce frumoasă, ce nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise, în vis, îndrăgostitul pentru iubita ideală.
Ultimul vers
Ultimul vers, „Totuşi este trist în lume!”, a stârnit numeroase controverse, polemica purtându-se în jurul lui „totuşi” sau „totul”, întrucât manuscrisul poeziei s-a pierdut. Cel care decide corectitudinea formei este Perpessicius, editorul operelor eminesciene complete, care argumentează faptul că acest „totuşi” este specific simţirii poetului care, chiar dacă este melancolic şi sceptic, în creaţiile sale lasă mereu o rază de speranţă pentru viitor prin proiectarea sentimentului într-un cândva, într-un timp nedefinit.
Prozodia
Ritmul este trohaic, măsura de 7-8 silabe, iar rima îmbrăţişată, uneori asonantă „căldură/gură”; „frunze/ascunse”.
Înscrisă în romantism, Floare albastră este nu numai o poezie de dragoste, ci şi o meditaţie cu ecouri asupra aspiraţiei către absolut în iubire, întrucât Eminescu suprapune peste tema erotică tema timpului, care este motivul fundamental al întregii sale creaţii romantice.