va rog mult o compunere ca lumea de-a baba oarba
Răspunsuri la întrebare
Răspuns de
2
Intr-o duminică Radu, Monica, Andrei şi Marian s-au decis să se întâlnească în parc. Ei nu ştiau ce să se joace , dar Monica a zis:
-Ce ar fi să ne jucăm de-a Baba Oarba ?
-Da, desigur, ar fi distractiv , zise Andrei.
-Bine , dar cine are o eşarfă? întrebă Marian.
-Păi, am eu , zise Monica.
-Atunci, să începem! zise Radu nerăbdător .
Jocul începuse.Monica a fost Baba Oarba. Nu găsea pe nimeni, a strigat dar nimeni nu a răspuns. A srigat a doua oară şi a treia oară, dar tot nu a răspuns nimeni. Speriată şi-a dat jos eşarfa şi nu a văzut pe nimeni , şi în momentul acela toţi copiii au ieşit din spatele ei şi au srigat : ” Bau!”Ei s-au jucat toată ziua. Fiecare copil a fost Baba. S-au distrat foarte tare, şi s-au decis să se întâlnească în fiecare duminică, şi acesta a devenit jocul lor preferat.
-Ce ar fi să ne jucăm de-a Baba Oarba ?
-Da, desigur, ar fi distractiv , zise Andrei.
-Bine , dar cine are o eşarfă? întrebă Marian.
-Păi, am eu , zise Monica.
-Atunci, să începem! zise Radu nerăbdător .
Jocul începuse.Monica a fost Baba Oarba. Nu găsea pe nimeni, a strigat dar nimeni nu a răspuns. A srigat a doua oară şi a treia oară, dar tot nu a răspuns nimeni. Speriată şi-a dat jos eşarfa şi nu a văzut pe nimeni , şi în momentul acela toţi copiii au ieşit din spatele ei şi au srigat : ” Bau!”Ei s-au jucat toată ziua. Fiecare copil a fost Baba. S-au distrat foarte tare, şi s-au decis să se întâlnească în fiecare duminică, şi acesta a devenit jocul lor preferat.
Utilizator anonim:
frumoasa compunere
Răspuns de
0
u ani în urmă, când colega de redacţie ce beneficia de cele mai multe porecle şi-a amintit de savuroasele parodii poliţiste ale lui Vlad Muşatescu, fie hodinit, mi-a trasat mie misiunea s-o caut pe Penke, bulgăroaica, nevastă-sa, cum apărea la vremea publicării celor 4 romane, într-o ediţie în 2 volume, soţia giumbuşlucarului scriitor. Slavă internetului, am găsit-o imediat. Într-un sat la nord-est de Ploieşti, pe un drum ramificat din şoseaua spre Vălenii de Munte. Telefon, primire amabilă, vizită stabilită.
În duminica proximă, fui ambalat în micul gigant roşu al fiicei mele decane (de ce oare limba română nu s-a îngrijit să-şi fabrice un simetric pentru mezin?). La volan, pe post de tanti Raliţa sui generis, soţul fiicei. Pitorescul grădiniţei, căci nu pot numi curte o Expoflora miniaturală, dar mult mai vie şi mai zglobie, rimează cu vioiciunea aproape nonagenarei gazde. Prudentă, îşi convocase nepotul, de ce nu i-aş da numele, Andrei Zabunov, un Eusebiu Ştefănescu mai masiv, mai puţin flexibil şi prudent ca un bulgar sadea. O editură clujană, care, prin amuzantă şi nu cred că întâmplătoare coincidenţă, tocmai îmi predase sub contract un volum de proză, semnase cu ea un precontract de editare in integrum a operei celebrului Conan doi.
Trece o vreme, în care tinerii mei telegari (cum le-aş putea spune?) se foiesc cu ochii la ceas, până îi lămuresc (vioiciunea doamnei Muşetescu a tranzitat fără racord în româna comercială, păstrându-şi accentul nativ) cine suntem şi ce vrem, doamna simulând abil că nu înţelesese limpede la telefon, manevră pe care am verificat-o discret, nici eu nu-s de la Dâlga. În fine, acceptă că n-o putem plăti, cărţile digitale editate de noi se transferă gratuit în calculatoarele cititorilor.
Cum facem, însă, cu aceleaşi cărţi date spre reeditare la clujana editură? Păstrez în mânecă asul propriei legături cu editura şi propun aranjamentul de a le oferi un avans în timp. După jumătate de an, indiferent dacă ei publică sau nu prima carte, noi vom publica. Şi apoi, indiferent de cum vor publica ei, noi vom publica când vom considera de cuviinţă. Schimb de priviri cu nepotul Zabunov, siguranţa mea de sine, care nu aveam în spate decât încrederea liderilor editurii LiterNet.ro, şi presupunerea à découvert că voi convinge editura, nonşalanţa mea zâmbitoare, le smulge un "da" la limită. Am vrea să plecăm, soarele s-a pus drept suliţă-n stomac, dar doamna ne invită în răcoarea tipic rurală a căsuţei, să vedem muzeul Vlad Muşatescu. N-aş putea numi altfel o cameră de ţară, cu velinţe vrâstate peste pat, cu perne brodate, cu un şifonier cam şchiop, care emană parfum de naftalină şi cu altul, alături, ca scos din magazine, care, deschis, adăposteşte biblioteca maestrului. Doamna mângâie drăgăstos coperţile cărţilor, lăcrimează (lucru aproape neaşteptat la o bulgăroaică ce negociase dur), apoi ne ia părinteşte de umeri şi ne roteşte să vedem portretul de nuntă, care încoronează orice casă de ţară. Scriitorul, tânăr şi departe de rotunjimile autoironic descrise în portretul lui Conan doi, personajul identitar, are aceeaşi lucire jucăuşă în ochi. Vizita s-a terminat.
În duminica proximă, fui ambalat în micul gigant roşu al fiicei mele decane (de ce oare limba română nu s-a îngrijit să-şi fabrice un simetric pentru mezin?). La volan, pe post de tanti Raliţa sui generis, soţul fiicei. Pitorescul grădiniţei, căci nu pot numi curte o Expoflora miniaturală, dar mult mai vie şi mai zglobie, rimează cu vioiciunea aproape nonagenarei gazde. Prudentă, îşi convocase nepotul, de ce nu i-aş da numele, Andrei Zabunov, un Eusebiu Ştefănescu mai masiv, mai puţin flexibil şi prudent ca un bulgar sadea. O editură clujană, care, prin amuzantă şi nu cred că întâmplătoare coincidenţă, tocmai îmi predase sub contract un volum de proză, semnase cu ea un precontract de editare in integrum a operei celebrului Conan doi.
Trece o vreme, în care tinerii mei telegari (cum le-aş putea spune?) se foiesc cu ochii la ceas, până îi lămuresc (vioiciunea doamnei Muşetescu a tranzitat fără racord în româna comercială, păstrându-şi accentul nativ) cine suntem şi ce vrem, doamna simulând abil că nu înţelesese limpede la telefon, manevră pe care am verificat-o discret, nici eu nu-s de la Dâlga. În fine, acceptă că n-o putem plăti, cărţile digitale editate de noi se transferă gratuit în calculatoarele cititorilor.
Cum facem, însă, cu aceleaşi cărţi date spre reeditare la clujana editură? Păstrez în mânecă asul propriei legături cu editura şi propun aranjamentul de a le oferi un avans în timp. După jumătate de an, indiferent dacă ei publică sau nu prima carte, noi vom publica. Şi apoi, indiferent de cum vor publica ei, noi vom publica când vom considera de cuviinţă. Schimb de priviri cu nepotul Zabunov, siguranţa mea de sine, care nu aveam în spate decât încrederea liderilor editurii LiterNet.ro, şi presupunerea à découvert că voi convinge editura, nonşalanţa mea zâmbitoare, le smulge un "da" la limită. Am vrea să plecăm, soarele s-a pus drept suliţă-n stomac, dar doamna ne invită în răcoarea tipic rurală a căsuţei, să vedem muzeul Vlad Muşatescu. N-aş putea numi altfel o cameră de ţară, cu velinţe vrâstate peste pat, cu perne brodate, cu un şifonier cam şchiop, care emană parfum de naftalină şi cu altul, alături, ca scos din magazine, care, deschis, adăposteşte biblioteca maestrului. Doamna mângâie drăgăstos coperţile cărţilor, lăcrimează (lucru aproape neaşteptat la o bulgăroaică ce negociase dur), apoi ne ia părinteşte de umeri şi ne roteşte să vedem portretul de nuntă, care încoronează orice casă de ţară. Scriitorul, tânăr şi departe de rotunjimile autoironic descrise în portretul lui Conan doi, personajul identitar, are aceeaşi lucire jucăuşă în ochi. Vizita s-a terminat.
Alte întrebări interesante
Religie,
8 ani în urmă
Matematică,
8 ani în urmă
Limba română,
9 ani în urmă
Fizică,
9 ani în urmă
Matematică,
9 ani în urmă
Limba română,
9 ani în urmă