Vreau și eu o schemă ( propoziții ) de demonstrare ca o opera este NARAtiune ! Multumesx
Răspunsuri la întrebare
Răspuns de
7
În general, naraţiunea prezintă o succesiune de întâmplări petrecute într-o anumită ordine temporală. Într-o naraţiune literară, accentul se pune pe cauza care stă la baza succesiunii întâmplărilor.
Din cauză că verbele a nara şi a povesti sunt sinonime, opera literară în care predomină naraţiunea, ca mod de expunere, se mai numeşte şi povestire. Orice naraţiune presupune:
un narator sau povestitor ;
o acţiune ;
personaje.
Un rol deosebit într-o naraţiune îl au timpul şi spaţiul. Cele două elemente se află intr-o relaţie foarte strânsă.
Indicii spaţiali vizează :
aşezarea în spaţiu a obiectelor;
deplasarea în spaţiu a personajelor.
Aşezarea în spaţiu se realizează, de regulă, prin verbe statice (a se găsi, a se afla, a locui, a fi etc.),determinate de complemente circumstanţiale de loc.
Pentru a indica deplasarea în spaţiu a personajelor, se utilizează verbe de mişcare , însoţite sau nu de complemente circumstanţiale de loc (a pleca, a veni, a se duce, a coborî, a urca etc.).
Indicii temporali (de timp) arată momentele în care se desfăşoară acţiunea. Ei se pot referi la:
momentul în care se petrece un eveniment;
durata acestuia;
ordinea (cronologia) petrecerii evenimentelor.
Aceşti indici de timp pot fi evidenţiaţi prin:
timpul la care sunt utilizate verbele;
prezenţa complementelor circumstanţiale de timp;
prezenţa unor termeni aparţinând câmpului lexical al timpului.
În funcţie de tipul adverbelor utilizate, acţiunea poate fi:
anterioară (ieri, înainte, altădată, odată etc.);
simultană (totodată, în acelaşi timp etc.);
bruscă (deodată, într-o clipă, la un moment dat etc.);
ulterioară (apoi, după aceea etc.);
repetată (des, din când în când, adesea etc.).
În cazul unor opere literare, cum ar fi Hanu Ancuţei de M. Sadoveanu, se utilizează procedeul numit inserţie . Acesta constă în includerea unei povestiri în interiorul altei povestiri. Inserţia se anunţă, de obicei, prin formulări cum ar fi: ”Asta-i o poveste pe care aş putea să v-o spun, dacă m-ascultaţi…” sau: „Dacă tot veni vorba, să vă povestesc eu ceva şi mai şi…” (M. Sadoveanu).
Povestirea în care este inclusă o altă povestire se numeşte ramă sau povestire-cadru. Aceasta are un narator propriu, care nu este acelaşi cu naratorul povestirii în ramă (povestirea inserată).
Naraţiunea este unul dintre cele mai frecvente moduri de expunere utilizate în cadrul genului epic. Însă ea nu constituie unicul mod de expunere, ci se îmbină adesea cu descrierea, dialogul sau monologul.
Din cauză că verbele a nara şi a povesti sunt sinonime, opera literară în care predomină naraţiunea, ca mod de expunere, se mai numeşte şi povestire. Orice naraţiune presupune:
un narator sau povestitor ;
o acţiune ;
personaje.
Un rol deosebit într-o naraţiune îl au timpul şi spaţiul. Cele două elemente se află intr-o relaţie foarte strânsă.
Indicii spaţiali vizează :
aşezarea în spaţiu a obiectelor;
deplasarea în spaţiu a personajelor.
Aşezarea în spaţiu se realizează, de regulă, prin verbe statice (a se găsi, a se afla, a locui, a fi etc.),determinate de complemente circumstanţiale de loc.
Pentru a indica deplasarea în spaţiu a personajelor, se utilizează verbe de mişcare , însoţite sau nu de complemente circumstanţiale de loc (a pleca, a veni, a se duce, a coborî, a urca etc.).
Indicii temporali (de timp) arată momentele în care se desfăşoară acţiunea. Ei se pot referi la:
momentul în care se petrece un eveniment;
durata acestuia;
ordinea (cronologia) petrecerii evenimentelor.
Aceşti indici de timp pot fi evidenţiaţi prin:
timpul la care sunt utilizate verbele;
prezenţa complementelor circumstanţiale de timp;
prezenţa unor termeni aparţinând câmpului lexical al timpului.
În funcţie de tipul adverbelor utilizate, acţiunea poate fi:
anterioară (ieri, înainte, altădată, odată etc.);
simultană (totodată, în acelaşi timp etc.);
bruscă (deodată, într-o clipă, la un moment dat etc.);
ulterioară (apoi, după aceea etc.);
repetată (des, din când în când, adesea etc.).
În cazul unor opere literare, cum ar fi Hanu Ancuţei de M. Sadoveanu, se utilizează procedeul numit inserţie . Acesta constă în includerea unei povestiri în interiorul altei povestiri. Inserţia se anunţă, de obicei, prin formulări cum ar fi: ”Asta-i o poveste pe care aş putea să v-o spun, dacă m-ascultaţi…” sau: „Dacă tot veni vorba, să vă povestesc eu ceva şi mai şi…” (M. Sadoveanu).
Povestirea în care este inclusă o altă povestire se numeşte ramă sau povestire-cadru. Aceasta are un narator propriu, care nu este acelaşi cu naratorul povestirii în ramă (povestirea inserată).
Naraţiunea este unul dintre cele mai frecvente moduri de expunere utilizate în cadrul genului epic. Însă ea nu constituie unicul mod de expunere, ci se îmbină adesea cu descrierea, dialogul sau monologul.
Alte întrebări interesante
Engleza,
8 ani în urmă
Limba română,
8 ani în urmă
Matematică,
8 ani în urmă
Limba română,
9 ani în urmă
Limba română,
9 ani în urmă
Matematică,
9 ani în urmă
Matematică,
9 ani în urmă
Din cauză că verbele a nara şi a povesti sunt sinonime, opera literară în care predomină naraţiunea, ca mod de expunere, se mai numeşte şi povestire. Orice naraţiune presupune:
un narator sau povestitor ;
o acţiune ;
personaje.
Un rol deosebit într-o naraţiune îl au timpul şi spaţiul. Cele două eleme