Question

[...] Ziua era scurtă, seara venea repede, eram intr-o
POPESCU alergare continuă, intram în casă de zeci de ori ca să-mi ung câte
o felie groasă de pâine cu unt şi gem sau cu salată de vinete, mi-
era o foame de lup, înghiteam repede...şi o zbugheam afară ca să
nu pierd nimic din multimile de jocuri în desfăşurare. Fugeam de
mâncam pământul în Uliul şi porumbeii sau Hoţii şi vardiştii,
goneam ca demenții, totul era foarte serios, îmi simțeam inima in
gât, sângele pulsând în nas şi creieri. Când mă opream, corpul tremura
îngrozitor, urechile vuiau, propria mea respirație mă speria și lumea se oprea
brusc, se făcea o mare şi înfiorătoare linişte [...] Şi apoi totul devenea lent, pur,
static. Atunci, ceva cuibărit între omoplați, ceva din tine, intra într-o
inexplicabilă panică. O panică de aur, dacă se poate spune așşa ceva despre
panică [...]. Asta dura un minut, poate mai puțin, mă ridicam şi o luam din loc
spre noi hărțuieli, noi amețeli şi tot aşa.
Mă trânteam în iarbă mai ales după ce făceam concursuri de învârtire
(,, care poate să se învârtă cât mai mult fără să amețească"). Mi-era aproape
rău, zăceam cu fața în sus, cerul se rotea deasupra mea şi norii şi copacii, iarba
era răcoroasă, pământul un vârtej care îți sugea vlaga [...].Uneori ne trezeam
lângă o insulă cu bănuți, printre firele de muşeţel, lângă vreo floare în care
bâzâia ceva. De aici începea lumea!
(Simona Popescu, Exuvii)


1. Precizează tema textului şi un cuvânt-cheie.

Answer 1

nu știu....și habar nu am