Question

Am nevoie de o compunere narativa cu titlul ''In lumea fermecata a marului'' , folosind cunostinte despre raportul dintre realitate si fictiune. Merci !! 

Answer 1

Avea cea mai impunatoare coroana, cele mai frumoase flori, cele mai gustoase mere. A fost sadit de bunici, langa fereastra casei. Cand am deschis ochii in aceasta lume, marul era in floarea varstei. Langa el am copilarit. Existenta marului mi-a dat intelegeri despre lume, despre natura. M-a adapostit, m-a incantat, mi-a oferit...
Primavara umplea vazduhul de miresme. Minute in sir ii urmaream mirobolanta inflorire. In spatele lui, cerul deosebit de albastru era un imens ecran unde rulau filme de primavara. Erau imagini de vis cu albine, fluturi, pasari, petale...
Cand ma intorceam de la scoala, marul ma intampina cu crengile doldora de floare. La cea mai usoara adiere de vant, imprastia petale prin curte, prin iarba, prin parul meu. Ce frumos era! Vara fugeam de arsita sub mar. La umbra lui deasa se inghesuia toata curtea: gainile, ratele, pisicile, cainele, vitelul...
Deseori imi pregateam lectiile pentru scoala sub mar. Foarte repede gaseam inspiratie la temele pentru compunere. Toamna, marul era plin de mere cretesti si miezoase. Impreuna cu bunicul si surorile mele, ii adunam roadele. Le duceam la pastrare pentru iarna, in pivnita casei. Nu culegeam toate merele. Bunicul ne spunea sa lasam si pentru mar, si pentru pasarile cerului. Toamna tarziu, merele lasate in pom ramaneau tintuite de ramuri, ca un preambul la spectacolul iernii. Unele cadeau, erau merele cele mai dulci si mai gustoase. Le cautam printre frunzele uscate si le mancam cu o deosebita placere. Iarna, marul statea neclintit in bataia vantului. Din cand in cand, asa impodobit cu haine de zapada, percepea zvonuri de primavara. Tatal meu a avut caruta cu cai. Frumosi, dar naravasi. Ii strunea cu greu. Uneori, cand intra in curte, caii nu-l ascultau. De cateva ori au lovit marul cu oistea de la car. I-au julit coaja, l-au aplecat intr-o parte. A suferit in tacere. Nici o crenguta nu s-a uscat, nici o frunza nu s-a palit. Si-a vindecat rana de pe trunchi, dar a ramas pana la sfarsit aplecat spre rasarit, ca o ruga spre viata. L-am mangaiat, i-am vorbit, l-am rugat sa-i ierte si i-a iertat.
Intr-o primavara, devreme, cand inca nu inmugurisera pomii, bunicul si-a facut un plan in urma caruia urma sa ataseze de casa o camera, chiar in partea unde era marul. Aceasta veste a cazut ca un trasnet peste sufletul meu de copil. Dar lacrimile mi-au curs degeaba. Intr-o zi, bunicul a luat joagarul si toporul si a taiat marul. A cazut in mijlocul curtii ca un ostean la datorie, iar copilaria mea s-a facut tandari. Am vrut sa strig, sa implor, sa judec, sa cer socoteala. Cui? In anul acela, primavara a venit mai tarziu. N-a mai avut nici frumusetea si nici stralucirea de altadata. A fost o primavara cu ploi si zile reci, ca o plangere amara la pierderea unui prieten drag. Zile in sir, insingurata, am cautat marul. Locul lui era gol, cum gol era si in sufletul meu. I-am mangaiat crengile si tulpina puse gramada sub sopron. I-am vorbit, i-am promis ca nu il voi uita si nu l-am uitat. I-am urmarit sfarsitul pana s-a uscat. Intr-o zi, am observat pe tulpina taiata a marului un mugure incercand sa infrunzeasca. Dar neavand suflet din sufletul marului, dupa o vreme a murit. Au trecut de atunci ani multi peste timp. Multe intamplari din viata mea s-au risipit ca fumul. Numai amintirea marului din copilarie nu m-a parasit. Din cand in cand, fara veste imi picura in suflet si in priviri lacrimi de dor. Subscriu aceasta amintire ca un recviem la o poveste adevarata